Empatia cu personajul central din "Periferic". Cum au reacţionat spectatorii. Ce denotă priceperea de a face un borş excelent. Regizorul Bogdan George Apetri a vorbit pentru EVZ despre toate aceste subiecte.

Lungmetrajul "Periferic" de Bogdan George Apetri a avut premiera pe 1 aprilie şi a fost văzut în România de aproximativ 4000 de spectatori în prima săptămână. Cineastul a explicat pentru EVZ şi de ce a avut libertate totală la acest proiect.

EVZ: Cât de dificil a fost parcursul de la scenariu până la filmări în cazul lui "Periferic"? Bogdan George Apetri: Foarte dificil, dar în acelaşi timp şi foarte plăcut, pentru că unui regizor îi stă bine lucrând la un film . Dacă te plângi că e greu, mai bine te apuci de altceva. Orice film trece prin câteva etape fundamentale între momentul finalizării scenariului şi filmările propriu-zise, de la deciziile foarte vizibile spectatorilor, precum alegerea actorilor, alegerea locaţiilor, până la cele mai puţin vizibile, dar cu impact emoţional subliminal, mergând chiar până la alegerea tipului de peliculă şi a obiectivelor folosite. Orice alegere în faza pre-producţie are consecinţe uriaşe şi devine practic pentru vecie parte integrată din film, din produsul final.

Aşa că presiunea e destul de mare, ştii că orice pas greşit poate deraia filmul, uneori fără posibilitatea de a-l pune la loc pe şine. Eu întotdeauna am crezut că, la un film, timpul e mai important decât banii. Am fost norocos să am timp suficient pentru pre-producţie la "Periferic" – căutarea locaţiilor şi sesiunile de casting au durat, de exemplu, aproximativ cinci luni. În timpul ăsta a trebuit să punem pe picioare şi echipa de filmare, să facem şi testele de imagine, să stabilim cu cine vom monta filmul şi care va fi modalitatea de lucru odată ce filmarile se vor încheia, etc. Ţinând cont că filmările au durat aproximativ o lună, acest raport de cinci la unu este destul de bun, însă întotdeauna simţi că timpul curge mult prea repede, pentru că în fiecare zi ai de rezolvat zeci de probleme care ştii că vor afecta filmul în mod ireversibil.

De ce credeţi că v-a ales Cristian Mungiu pentru acest proiect?M-am întâlnit o singură dată cu Cristian de când m-am apucat de lucru la "Periferic" şi nu l-am întrebat de ce m-a ales pe mine. Cred că el ştie cel mai bine răspunsul la această întrebare. Înclin să cred că mi-a văzut unul sau mai multe scurtmetraje pe care le-am făcut la Columbia University în New York. Oricare ar fi răspunsul, eu îi mulţumesc, cu atât mai mult cu cât nu s-a împotrivit în nici un fel modificărilor aduse de mine proiectului original. Am avut libertate totală la acest proiect şi nu pot decât să apreciez foarte mult alegerea lui de a mă lăsa practic să fac ce film doresc eu, chiar dacă rezultatul final e acum foarte departe de scenariul original scris de el acum mulţi ani.

Segmentarea peliculei în capitole – de ce a fost necesară? Deciziile care privesc structura sunt întotdeauna motivate de poveste, de personaje, de ideea centrală a scenariului – ele nu ar trebui să vină niciodată din exteriorul filmului, din factori care nu sunt în mod organic particulari poveştii respective. "Periferic" nu face excepţie. Cele trei capitole sunt justificate în primul rând de povestea aparte a Matildei, care – la cel mai simplu nivel dramatic – e obligată, în cele 24 de ore pe care le are la dispoziţie, la un traseu extrem de clar împărţit în trei segmente narative: familia, iubitul, copilul. Pe lângă aspectul narativ, care ţine de conflictul propriu-zis al poveştii, structura deosebită a filmului are şi o justificare tematică, dar spectatorii sunt cei mai în masură să vorbească despre asta, pentru că fiecare dintre ei va recepta consecinţa acestei alegeri formale în alt mod, specific lui însuşi.

Pe de altă parte, nimic nu e necesar în artă, iar cinemaul nu e o ştiinţă exactă. Pe lângă obligatoriile justificări de conţinut menţionate mai sus, în mod ideal fiecare regizor vrea să cristalizeze fiecare film pe care îl face într-un concept cinematic, să construiască o structură care, atunci când filmul e terminat, să pară unica formă posibilă în care filmul putea fi spus.

Ana Ularu povestea că aţi construit-o pe Matilda acuzând-o constant. Care sunt avantajele şi dezavantajele acestei abordări? Revin din nou la alegerile care trebuie să vină întotdeauna din interiorul filmului, a poveştii. Noi nu am încercat să o "acuzăm" pe Matilda din exterior, nu am ales o anumită metodă cântărind eventuale avantaje sau dezavantaje, ci pur şi simplu am vrut să fim siguri că personajul e autentic, că va ajunge la spectatori aşa cum a fost el scris în povestea asta, cu părţile sale bune şi mai ales cu cele rele. Există pericolul ca, fără să ne dăm seama, să încercăm să facem un personaj mai simpatic decât era cazul, să-l apropiem în mod artificial de spectatori, pe scurt să ne fie puţin frică de părţile sale negative.

Echilibrul pe care l-am găsit a fost până la urmă exact ceea ce a trebuit, pentru că aproape peste tot unde am arătat filmul până acum, publicul a empatizat cu Matilda într-un mod surprinzător de puternic, fără însa să-l perceapă ca pe un personaj pozitiv, un erou de cinema în sensul tradiţional al conceptului. Cred că ăsta e şi unul dintre motivele pentru care spectatorii sunt invariabil atât de profund afectaţi de un personaj ca cel făcut de Ana Ularu, indiferent de ţara sau continentul unde ajung să vadă filmul.

Sunteţi de acord cu afirmaţia ei de la filmări, cum că "Filmul e mai deştept decât personajul, vede un pic înaintea lui"? Dacă e să fim sinceri, absolut orice film e mai "deştept" decât personajele sale, chiar dacă în mod voit încearcă să nu fie aşa (afirmaţia asta implică, bineînţeles, şi o doză mare de simplificare). Cred că Ana la asta se referea, şi are dreptate - mai ales că altfel simţi filmul când lucrezi la el săptămâni întregi, eşti parte principală la orice discuţie creativă şi îi ştii foarte bine toate dedesubturile.

Pe de altă parte, în cazul "Perifericului", nu există procedee narative sau stilistice care să-i spună spectatorului ceva înainte ca Matilda să afle ea însăşi – filmul e construit în aşa fel încât spectatorii şi personajul să meargă deodată prin poveste, să descopere totul împreună, cot la cot. Iar ăsta e un alt motiv pentru care publicul e atât de prins de personaj şi de povestea lui, de la început şi până la sfârşit.

De ce a fost nevoie de bleach bypass? Bleach bypass e un procedeu mai deosebit de developare în care argintul, în loc să fie spălat de pe film, rămâne pe peliculă. În termeni de imagine, acest procedeu se traduce printr-un contrast mult mai ridicat, un negru mai puternic, un alb mai strălucitor şi o saturaţie a culorilor puţin mai redusă. Fără să intru prea mult în detalii tematice, pentru că nu e treaba mea să povestesc despre ele, ci a spectatorului să le simtă (fie aşa cum le-am gândit eu, fie în mod diferit sau deloc), bleach bypass mi s-a părut cea mai potrivită alegere pentru povestea Matildei, un personaj care se pomeneşte dintr-odată liber complet după mai mult de doi ani închis după gratii. Bleach bypass-ul nu funcţionează la nivel conştient pentru spectator, ci la un nivel subconştient, senzorial, la fel ca şi sunetul şi montajul, de exemplu.

De ce aţi optat pentru Mimi Brănescu pentru un rol negativ? Nu v-aţi asumat un risc distribuindu-l pe Andi Vasluianu în rol de băiat bun? Eu nu gândesc niciodată în termenii ăştia. În plus, trăind la New York de zece ani, am fost rupt oarecum de lumea cinemaului din Romania şi nu am luat în considerare nicio prejudecată de genul ăsta (pentru că asta sunt până la urmă, prejudecăţi). Treaba mea a fost să găsesc cei mai potriviţi actori pentru rolurile din film fără să mă intereseze ce roluri anterioare au făcut Andi Vasluianu şi Mimi Brănescu (e valabil şi în cazul Anei Ularu sau al Ioanei Flora).

Aşa că răspunsul e simplu. Mi s-a părut că Mimi se potriveşte cel mai bine rolului Paul, iar Andi rolului Andrei. Alegerile astea ţin deseori de instinct, pentru că nu poţi justifica întotdeauna din punct de vedere intelectual de ce un actor se potriveşte sau nu unui anumit rol. În orice caz, orice alt considerent în afara celui deja menţionat nu a contat absolut deloc – şi nici nu cred că ar trebui să conteze – aşa că nu am simţit niciodată că mi-am asumat vreun risc cu nici unul dintre actorii care au lucrat la "Periferic".

Care a fost şi care cea mai penibilă după vizionarea lui "Periferic"? Cea mai inteligentă reacţie a venit din partea unui producător care, după proiecţie, mi-a spus că vrea să-mi finanţeze următorul proiect. Lăsând gluma la o parte, mi-e greu să împart reacţiile spectatorilor în inteligente şi penibile. În primul rând, eu văd toate reacţiile pe care le primesc după vizionări ca reacţii valide, pentru că eu nu ţin în mod deosebit la o anumită interpretare ideală a poveştii, fiecare spectator e liber să vadă filmul în felul său.

Câţi spectatori sunt, atâtea "Periferice" sunt. Filmul, într-un fel, nu-mi mai aparţine după ce l-am terminat. În al doilea rând, chiar nu-mi amintesc de nici o reacţie extremă în direcţia penibilităţii. Oamenii care vin la festivaluri de film ( "Periferic" urmând să iasă în săli de cinema în mai multe ţări) sunt în general oameni inteligenţi şi bine crescuti, care nu pot să aibă decât reacţii la polul opus.

La Locarno s-a vorbit despre Matilda ca despre "o prezenţă aproape masculină". Aşa v-aţi dorit să fie? Vi se pare justificată remarca? Pe de o parte, e justificată remarca, pe de altă parte, nu – mai ales în contextul particular în care s-a vorbit despre asta. Matilda e într-adevăr o persoană extrem de puternică, cu o determinare psihică şi chiar o energie fizică ieşite din comun. În plus, Matilda nu se fereşte să intre în situaţii conflictuale acute din care uneori singura portiţă de scăpare este violenţa fizică.

Uneori ai senzaţia ca Matilda e un personaj care odată pornit, nu se mai poate opri. Normal, elementele astea sunt parametri autentici pentru un personaj ca cel imaginat de noi - din punctul ăsta de vedere, da, aşa ne-am dorit să iasă personajul. Pe de altă parte, toate elementele astea sunt asociate puţin clişeistic cu ideea de masculinitate, aşa cum altele (de la gingăşie până la priceperea de a face un borş excelent, dacă vrei) sunt asociate superficial cu ideea de feminitate. Eu am cunoscut multe femei care seamănă cu Matilda şi nu m-am gândit la ele ca la prezenţe aproape masculine, ci doar ca la nişte femei foarte puternice, aşa cum e şi personajul din filmul nostru.

Există scene pe care le-aţi schimbat? Prin câte variante a trecut finalul lungmetrajului? Da, ca la orice film, există scene pe care le-am schimbat, scene care au căzut la montaj, chiar şi două-trei scene pe care le-am refilmat în timpul montajului pentru că mi-am dat seama că am nevoie de ele într-o formă diferită faţă de cum au fost ele scrise în scenariu. Astea sunt lucruri inerente, normale la orice film. Dar pentru că ele nu mai fac parte în nici un fel din versiunea finală, prefer să nu vorbesc deloc despre ele, pentru că pur şi simplu acel material nu mai există pentru mine acum.

Oarecum în altă ordine de idei, fac parte din categoria celor care (ca regizor şi chiar ca iubitor obişnuit de cinema) nu gustă deloc secţiunile de "alternate takes" şi "ommitted scenes" de pe DVD-uri. E ca şi cum cineva ar publica la sfârşitul romanului "În căutarea timpului pierdut", să zicem, 30 de pagini mototolite găsite în coşul de gunoi al lui Marcel Proust.

Cum vă aşteptaţi să fie "Periferic" receptat în România? Până acum am proiectat filmul în foarte multe ţări şi receptarea filmului – atât cea critică, cât şi din partea publicului – a fost foarte bună. Mă aştept la aceleaşi reacţii şi din partea spectatorilor din România. E clar că publicul din ţară nu vine în număr mare la cinema în general, şi la film românesc în particular, dar cei care vin sunt buni cunoscători de film. Cu toate că am participat la multe festivaluri, eu sunt de părere că cinemaul este pentru public în primul rând, aşa că sper ca "Periferic" să fie văzut de cât mai mulţi spectatori în toată ţara. Pentru ei l-am făcut.