Cine ar fi crezut că dacă te naşti în ianuarie, februarie sau martie poţi fi un foarte bun hocheist? Sigur, dacă nu trăieşti toată viaţa în Sahara, la umbra cămilei.

Sau că există un an care favorizează succesul din industria software şi altul pentru a ajunge foarte bogat? Sau că un pilot de avion poate fi mai bun sau mai nepriceput, în funcţie de cultura din care provine şi că o parte din accidentele aviatice pot fi explicate şi aşa. Succesul poate însemna talent, îndrăzneală sau muncă susţinută, dar dincolo de această faţadă de care multă lume s-a cam plictisit par să funcţioneze labirinturi de mecanisme în care sunt angrenate detaliile pe care biografiile le cam lasă deoparte.

Poate fi vorba despre rasă, mediu, limbă, familie, influenţele timpului, dar şi despre lecţiile pe care fiecare le învaţă fără să ştie. Malcolm Gladwell a scris "Outliers" (al treilea titlu de succes după "The tipping point" şi "Blink") încercând să înţeleagă de ce anumiţi indivizi, fie că e vorba despre vedete pop, oameni de afaceri, sportivi sau avocaţi ajung modele ale lumii noastre, chiar dacă mai nimic important nu părea să anunţe sau să favorizeze ascensiunea lor.

Pe toţi acesti indivizi excepţionali, autorul îi numeşte "Outliers" - un termen ştiinţific care defineşte lucruri sau fenomene care se plasează în afara ordinii obişnuite, a experienţelor normale. Asta ar putea fi, spune el, o zi de august în Paris, când în loc să ai parte de caniculă, te confrunţi brusc cu o temperatură aproape de limita îngheţului.

Dar cum nimic nu se întâmplă din senin, nici oamenii nu se ridică din nimic. Aşa că citind biografiile unor preşedinţi de companii care păreau să explice doar prin poziţia lor, educaţie ori experienţă de ce câştigă fabulos, a încercat să treacă de argumentele de suprafaţă potrivit cărora oameni precum Bill Gates au putut face carieră în primul rând datorită inteligenţei sau ambiţiei. Un fel de învăţăminte de la bunica, incapabilă să vadă că geme pământul de tipi ambiţioşi sau deştepţi care nu par să se descurce la fel de bine.

În afară de faptul că a observat că există un interval de timp destul de restrâns în care au apărut mai mulţi indivizi excepţionali decât oricând altcândva în istorie, Gladwell a reuşit să înglobeze în cercetarea lui o colecţie de elemente anecdotice care te ajută să te eliberezi de bănuiala că totul se poate reduce la teorii ale conspiraţiei sau la o zodie norocoasă.

După povestea cu jucătorii de hochei, a mai aflat că semnificativ de mulţi avocaţi importanţi din New York au acelaşi punct de plecare - sunt născuţi la mijlocul anilor ’30 în Bro oklyn sau Bronx, din părinţi evrei emigranţi, care au lucrat în industria confecţiilor.

Aşa că până se va traduce cartea în româneşte, e normal să te întrebi cum priveşte sau defineşte Glad well regulile turbulente ale succesului pe care le-a cercetat cu ocheanul întors. Prima concluzie este că exerciţiul constant face posibilă performanţa. El vorbeşte despre Beatles şi Bill Gates, care pe lângă talent au avut cum să practice devreme ceea ce îi pasiona. Beatles au avut ocazia să cânte enorm şi extenuant în Hamburg la începutul istoriei lor, iar Gates, printre altele, să meargă la o şcoală foarte bine dotată IT pentru anul 1968.

Aşa că autorul trage linie şi spune că pentru a avea şansa de a deveni un maestru al meseriei tale ai nevoie de 10 ani sau de 10.000 de ore de practică. Apoi, ar trebui să te naşti la timpul tău. Asta explică uşor exploziile întârziate sau cele aparent premature şi mai ales aerul uşor inexplicabil al unor evenimente care fac parte din mersul de necontrazis al vremurilor. Nu trebuie să fii un geniu, adaugă el.

Dincolo de o anumită limită, nicio speculaţie legată de relaţia dintre IQ şi succes nu oferă soluţii diferite de ceea ce putem înţelege dintr-un zapping TV. Mai sunt pe lista personală a lui Gladwell (naturalizat canadian din mamă jamaicană şi tată britanic) plăcerea de a munci, grija pentru ideile care trebuie să aştepte, înţelegerea pentru cei din jur şi o sentinţă aproape clişeu: acţionează global, gândeşte local.

Ieri, într-un sat de lângă Craiova, am trecut pe lângă un beţivan care mi-a făcut din mers un semn de salut, clătinându-se. Puteai să juri că era Brâncuşi. Doar că sculptorul, într-un fel ciudat pentru toţi oltenii talentaţi şi ambiţioşi din jurul lui, a ales să plece demult pe jos spre Paris. E adevărat, a şi avut noroc să nu-l calce maşina.

P.S. - Cartea s-a editat acum în româneşte, aşa că totul e mult mai simplu, excepţionalilor.