Dumitru Chican, fost ambasador în Emiratele Arabe Unite şi diplomat cu misiuni în majoritatea ţărilor arabe, explică, pentru EVZ, mecanismul care a stat în spatele revoltelor din Orientul Mijlociu.

Se încheie un ianuarie tulburat, însemnat apăsat în paginile istoriei prin protestele din ţările arabe. Primii au fost tunisienii, care şi-au alungat dictatorul după "Revoluţia de iasomie". Apoi valul de nemulţumire i-a adunat în stradă pe libanezi, pe yemeniţi, pe egipteni. Lumea arabă "fierbe". Egiptenii încă mai protestau ieri, printre tancuri, deși peste 150 de oameni își pierduseră viața. O zonă complicată şi un mecanism al revoltei pe care îl demontează, pentru EVZ, Dumitru Chican, fost ambasador în Emiratele Arabe Unite şi diplomat încă din perioada comunistă cu misiuni la Damasc, Beirut, Tripoli, Abu Dhabbi sau Sanna. "Orientul Mijlociu îşi confirmă complexitatea problemelor"

EVZ: Lumea arabă se zbate în miezul unor proteste în lanţ. La o privire mai atentă asupra ultimelor evenimente violente, credeţi că se schimbă ceva esenţial acum în Orientul Mijlociu? Dumitru Chican: Cred, în pofida evenimentelor din ultimul timp şi din momentul de faţă, că este prematur şi imprudent să vorbim despre „schimbări esenţiale” în Orientul Mijlociu.

Orientul Mijlociu îşi confirmă, încă o dată, dacă mai era nevoie, complexitatea problemelor cu care această regiune sensibilă a lumii se confruntă, probleme aflate în suspensie de peste şase decenii. Este vorba aici, în primul rând, de conflictul arabo-israelian şi de problema palestiniană. După cum este vorba de permanentizarea regimurilor dictatoriale, cu toate prohibiţiile şi marginalizările pe care acestea le generează la nivelul „străzii”: sărăcia, şomajul, anchilozarea sistemelor economice, lipsa unor drepturi fundamentale ale omului. Ne-am obişnuit, vorbind despre Orientul Mijlociu, să punem un păgubos şi extrem de limitativ semn al egalităţii între lumea arabă şi conflictul acesteia cu Israelul.

Însă rareori - în mediile academice, la simpozioane şi mese rotunde - s-a vorbit despre ceea ce este dincolo de vizibil, adică despre problemele unui popor arab depersonalizat, brutalizat, fără un real orizont al schimbării.

Ce credeţi că a declanşat totuşi valul de proteste? „Revoluţia de Iasomie” din Tunisia, mişcările de masă care au loc în Egipt, în Iordania, sau, într-o măsură mai restrânsă, în Libia au la origine cauze de natură social-economică. E vorba de sărăcia cronică a populaţiei, de corupţia ajunsă în metastază la nivelele elitei conducătoare, de lipsa locurilor de muncă îndeosebi în rândul tineretului cu studii superioare universitare, de prohibiţiile impuse, pe criterii religioase, activismului şi formaţiunilor ce ţin de islamismul politic. În ce privește Tunisia, aceasta este o ţară cu o confesiune islamică majoritară şi Legea fundamentală a ţării, Constituţia, prevede libertatea de credinţă şi asociere politică pe acest criteriu. Nu toţi tunisienii sunt însă membri ai organizaţiei „Al-Qaida din Maghrebul Islamic”, ceea ce nu îi face mai puţin tunisieni sau oameni care îşi iubesc ţara!

Situaţia este similară şi în Egipt, are aceleaşi cauze, cu nuanţa că populaţia cere plecarea de la putere a preşedintelui Hosni Mubarak, abrogarea Legii Marţiale şi a dictaturii partidului unic, încetarea discriminării pe criterii religioase şi etnice (aici creştinii copţi, bunăoară, nu au dreptul sau au un drept limitat de acces la funcţii publice sau în instituţiile de învăţământ superior) şi exemplele ar putea continua.

Cauzele tulburărilor cu care se confruntă lumea arabă nu exclud nici aspiraţiile independentise şi secesionaiste, aşa cum este cazul Yemenului, unde sudiştii cer refacerea fostei Republici Populare Socialiste a Yemenului de Sud şi desparţirea de nordul acestei ţări şi de regimul autoritar al preşedintelui Ali Abdullah Saleh.

"Hosni Mubarak a făcut o alegere riscantă"

Dintre toate ţările arabe care protestează acum, Egiptul e cel care pare cuprins de cele mai violente mișcări. Cât de greu credeţi că va fi să cadă regimul lui Mubarak? Egiptul este o ţară pivot pentru evoluţiile politico-militare din regiunea Orientului Mijlociu, iar viitoarea schimbare a configuraţiei puterii în această ţară este privită cu interes şi îngrijorarea nu numai de egipteni ci şi de marile puteri implicate într-un fel sau altul în structurarea viitorului politic şi militar al întregii regiuni.

Este dificil de spus dacă tulburările sociale care au început în partea de nord-est a ţării - una dintre cele mai sărace – au avut loc sub impulsul celor survenite în Tunisia, în ultimul timp. Cred însă că preşedintele Hosni Mubarak a făcut o alegere riscantă atunci când a preferat să ofere egiptenilor fragmente de soluţii la problemele lor, precum demiterea guvernului sau repetarea acelorași promisiuni caduce şi niciodată respectate privind reforma, securitatea ţării, îmbunătăţirea nivelului de trai, fără ca el însuşi să ia în seamă că principala solicitare a populaţiei este focalizată pe plecarea lui de la conducerea statului. O politică a tergiversării, în speranţa că manifestaţiile se vor stinge de la sine. Iată că aşa ceva nu s-a întâmplat, poziţia lui Mubarak a produs deja cel puţin o sută de morţi şi evenimentele se succed cu repeziciune către deznodământul cerut în stradă de manifestanţi.

Nu aş vrea să mă hazardez în prognoze, dar dacă Faraonii din Ghizeh şi Valea Regilor se vor fi supărat, într-adevăr, pe actuala situaţie din Egipt, s-ar putea ca în loc de iasomie, egiptenii să aleagă mănunchiuri de papirus verde folosit, în vremurile vechi, şi cu funcţii de flagelare… De săptămâna trecut pare că Libanul a urmat şi el exemplul Tunisiei… Aici e vorba de un stat prin excelenţă multiconfesional şi multi-etnic, a cărui îndelungată criză internă, declanşată după retragerea, în aprilie 1995, a trupelor siriene de aici, are, fundamental determinanţi de ordin politic. Clasa politică libaneză este, în prezent, scindată în două mari tabere constituite în alianţe. Este vorba de coaliţia de opoziţie, care include şi formaţia politico-militară şiită Hezbollah - coaliţie susţinută de către Iran şi Siria - şi Alianţa „14 Martie”, pro-occidentală, aflată până nu de mult la putere prin Saad Al-Hariri, fiul fostului premier libanez Rafik Al-Hariri, asasinat la 14 februarie 2005.

Această obedienţă faţă de anumite tabere este cea care a săpat o prăpastie adâncă între cele două „armate” politice. O prăpastie pe care o aprofundează şi mai mult îndepărtarea de la conducerea Executivului a lui Saad Hariri şi înlocuirea lui, după numirea de către preşedintele Michel Sleimane a miliardarului Najib Mikati. Mikati este un politican foarte apropiat de mişcarea religioasă şiită Hezbollah şi de sponsorul iranian, precum şi de regimul de la Damasc şi, personal, de preşedintele Bashar Al-Assad.

Asta hrăneşte temerile că, prin sporirea influenţei Hezbollah în cadrul Executivului, Libanul va ajunge, practic sub controlul regimului islamist de la Teheran. Peste toate acestea mai există şi tribunalul special care anchetează cazul asasinarii fostului premier Rafik Al-Hariri, tribunal ale cărui degete acuzatoare se îndreaptă către Hezbollah. Or, toate aceasta sunt de natură să împingă Libanul foarte aproape, dacă nu chiar în gaura neagră a unui nou război civil.

Protestele de stradă au continuat până noaptea târziu pe străzile capitalei Egiptului, Cairo Foto: REUTERS

"Dictaturile arabe nu pot susţine un popor care şi-a alungat dictatorul"

Este "Revoluţia de Iasomie" din Tunisia un punct de plecare pentru o nouă filosofie asupra guvernării din zonă? Personal, mă îndoiesc că evenimentele din Tunisia vor avea, în Orientul Mijlociu arab, efectul dominoului. Cel puţin nu într-un viitor previzibil. Dacă Gdanskul lui Walesa a beneficiat de faptul că Polonia este o ţară europeană , comunistă, la vremea respectivă, şi susţinută de Europa de dincolo de Cortina de Fier, situaţia diferă în cazul Tunisiei. Dictaturile arabe nu pot susţine un popor care şi-a alungat dictatorul.

Au fost aceste proteste un fenomen aşteptat sau au legătură mai degrabă cu factori de natură mai recentă? Se poate spune că mişcarea tunisienilor a fost un fel de ceea ce pe malurile Dâmboviţei s-a numit, peiorativ, o „explozie a mămăligii”. Dacă, bineînţeles, tunisienilor le-ar fi cunoscută această delicatesă.

Fără doar şi poate, la baza revoluţiei s-au aflat şi factori deloc străini de curentele islamiste. Pe de o parte, populaţia a protestat faţă de indiferenţa puterii în raport cu terorismul fundamentalist ca factor puternic destabilizator şi generator de insecuritate, iar, pe de altă parte, “iasomia" a fost purtată şi de partidele islamiste tunisiene care vor să-şi regăsească locul pe eşichierul politic al ţării. Este semnificativ faptul că primele voci care i-au felicitat pe revoluţionari şi i-au asigurat de tot sprijinul nu au venit dinspre Paris, Washington sau din capitalele arabe, ci din partea Hezbollah, a Hamas, a Jihadului Islamic, a secretarului general al Federaţiei Mondiale a Ulemalelor Musulmane şi a altor lideri mai mult sau mai puţin reprezentativi ai islamului politic contemporan. Iar aceasta poate fi un semnal grăitor în ce priveşte calea posibilă pe care tunisienii o vor alege sau vor fi siliţi s-o aleagă.

Tunisia este o ţară care pare totuşi deschisă, trăieşte mult din turism… Da, Tunisia a trăit şi trăieşte din turism şi exporturi, dar a trăit la un nivel pe care, cu excepţia elitelor, cei mai mulți l-au cunoscut cu toată asprimea lui. Această ţară a cunoscut, la ea acasă, şi duritatea fundamentalismului salafist-jihadist, de exemplu. Ca ţară maghrebiană a fost circumscrisă efectelor acestui flagel întins din Mauritania, până în Maroc, Algeria şi mai spre sud, în Sahara şi întregul Sahel, până în Mali şi statele africane sub-sahariene, unde, din perspectivă terorist-religioasă islamică, stăpână este „franciza” reţelei Al-Qaida cunoscută sub numele de „Al-Qaida din Maghrebul Islamic”.

Este foarte previzibil şi alarmant, în acelaşi timp, ca aceasta şi alte grupuscule şi formaţiuni jihadiste să folosească starea de instabilitate actuală pentru a face din Tunisia un cap de pod inclusiv către statele europene din nordul Mediteranei. Imi permit să cred că, tocmai de aceea, este de datoria Europei, a lumii arabe şi tuturor statelor angajate în campania anti-teroristă globală să întindă o mână de ajutor acestei ţări, inclusiv în cadul “Procesului Lisabona" şi al proiectului EUROMED de cooperare euro-arabă la Mediterană.

După fuga dictatorului Zine al-Abdine Ben Ali, spiritele s-au calmat în Tunisia Foto: Reuters

"OCCIDENTALIZAREA" LIBANULUI

"Libanezii nu se consideră arabi, ci fenicieni"

Cum se explică ascensiunea şi popularitatea mişcării Hezbollah într-o ţară cosmopolită, parţial occidentalizată cum este Libanul? Vreau să fac o mică precizare pe care n-o veţi găsi în textele sau în discuţiile publice. Cosmopolitismul libanezilor exprimă şi mândria de a fi fost deschizători de noi orizonturi către modernismul cultural, intelectual şi introspectiv, îndeosebi după primul Război mondial, o activitate bazată şi inspirată în bună măsură de Occident şi, cu precădere, de Franţa, care a fost pentru libanezi ceea ce a fost şi pentru noi într-o anumită perioadă istorică: "Sora cea mare". De altfel, libanezii nici nu se consideră arabi, ci fenicieni, pentru care arabii musulmani sunt urmaşi ai unor cuceritori.

Hezbollahul pe care îl cunoaştem astăzi a luat fiinţă în 1982, pe fondul invaziei israeliene în Liban, în iunie din acelaşi an, cunoscută sub numele de cod "Ciorchinii mâniei", în urma căreia prezenţa palestiniană în Liban a fost eliminată dar au avut loc şi trist-celebrele masacre comise sub ochii îngăduitori ai Tzahalului –armata israeliană- şi ai ministrului israelian al apărării de atunci, Ariel Sharon, în taberele palestiniene Sabra şi Shatilla din Beirut. Hezbollahul este continuator al unei mai vechi mişcări, "a dezmoşteniţilor", care lupta pentru încetarea segregaţiei împotriva sectei şiite.

Promovând principiile ayatollahului Khomeini, din Iran, noua mişcare a beneficiat de sprijinul material, financiar şi logistic masiv din partea Teheranului, putând în felul acesta să-şi dezvolte o puternică bază de ajutorare socială (şcoli, spitale, burse de studii, ajutoare sociale ş.a) pentru şiiţii din sudul Libanului şi din capitală. Era firesc ca aceasta să ducă la o creştere galopantă a a simpatizanţilor şi susţinătorilor. Restul l-a făcut Hezbollahul însuşi, cu sprijinul Iranului, al Siriei şi al forţelor politice apropiate din punct de vedere ideologic şi al programelor lor politice.

Proteste în Liban Foto: REUTERS

LUMEA ARABĂ ŞI ROMÂNIA COMUNISTĂ

Tovarăşul Ceauşescu, rugat să aprobe o negociere cu terorişti arabi

Cum aţi văzut din postura de diplomat relaţia dintre România comunistă şi statele arabe? Fără îndoială că, până în 1989, raporturile româno-arabe au cunoscut ritmuri de dezvoltare impresionante atât în plan politic cât şi economic. În 1967, după “războiul de 6 zile", toate fostele ţări socialiste din orbita URSS au rupt relaţiile diplomatice cu Israelul. Toate, mai puţin România, care a ridicat reprezentarea diplomatică cu statul evreu de la rangul de Legaţie la cel de Ambasadă cu ambasador rezident. Bucureştiul rămăsese unica punte de legătură intermediată între beligeranţi, transformându-se într-o veritabilă Mecca pentru politicienii arabi, palestinieni, arabi şi israelieni.

Să vă dau un exemplu: La 15 mai 1974, un comando al Frontului Democrat pentru Eliberarea Palestinei condus de Nayef Hawatmeh a luat cu asalt o şcoală elementară din orăşelul israelian Ma'alot-Tarshiha luând ostatici copiii şi profesorii care se aflau în imobil. Mă aflam atunci la Ambasada ţării noastre la Damasc, ca tânăr diplomat şi interpret de limba arabă. În zorii aceleiaşi zile, un grup de fedaini ai Frontului, înarmaţi până-n dinţi, cum se spune, s-a prezentat la ambasadă solicitând să fie primiţi de ambasadorul nostru în capitala siriană, ceea ce s-a şi petrecut. Din partea lui Nayef Hawatmeh, “tovarăşul" Nicolae Ceauşescu era rugat să aprobe ca ambasadorul României la Tel-Aviv să negocieze cu atacatorii condiţiile de eliberare a ostaticilor. Am oficiat ca traducător al întrevederii. Nicolae Ceauşescu a aprobat fără întârziere şi negocierile au început. Din păcate, cu aprobarea premierului israelian de atunci, Iyzak Shamir, forţele speciale israeliene au luat cu asalt şcoala în timp ce negocierile erau în curs de desfăşurare. Atacatorii au fost ucişi dar sub rafalele trase între ei și puşcaşii evrei 22 de copii şi-au pierdut, la rândul lor, viaţa.

Cât priveşte relaţiile economice, acestea au avut o traiectorie preponderent ascendentă materializată în numeroase proiecte executate de partea română în ţări arabe din Orientul Mijlociu: rafinării, fabrici de ciment, construcţii edilitare, fabrici de îngrăşămine, lucrări de îmbunătăţiri funciare, construcţii civile, reţele de transport al energiei electrice, prospecţiuni, foraje şi extracţii petroliere şi multe altele se pot vedea si astăzi în Siria, Iordania, Liban, Egipt, Libia, Sudan, Irak, Iran, Mauritania, Maroc şi în alte parţi ale acestei regiuni.

Se poate vorbi de o deteriorare a relaţiilor după 1989? În mod firesc, evenimentele din 1989, au avut un impact direct şi asupra acestor raporturi, în ansamblul lor. Vreau să spun, ca martor ocular şi participant direct, că primul lider arab care a trimis totuşi la Bucureşti un emisar pentru a transmite un mesaj de prietenie noului şef al statului roman post-comunist a fost şeful statului libian, colonelul Muammar al-Gaddafi. Asta în pofida multelor şi necenzuratelor afirmaţii despre “teroriştii libieni" de la Revoluție care au circulat în acele zile. În aceeaşi calitate, ca membru al primei dejegaţii române “ne-comuniste" am fost primit de fostul monarh saudit, regele Fahd BinAbdul Aziz, de la care am transmis la Bucureşti aceleaşi felicitări şi urări de prietenie pentru poporul român şi noului său regim politic. Pot afirma că perioada mai dificilă de la început a fost depăşită, iar relaţiile României cu lumea arabă evoluează pe un făgaş normal şi benefic.

Cum credeţi că şi-ar putea face investitorii români din nou loc pe pieţele arabe? Astăzi nimeni nu pune piedici investitorilor străini. Înainte, de pildă, industria sau economia românească, în general, nu a putut pătrunde în Arabia Saudită din simplul motiv că eram conduşi de un regim comunist. Pătrunderea pe o piaţă nouă sau recâştigarea unor pieţe pierdute este o întreprindere dificilă dar nu imposibilă. Din păcate adaptarea la noile exigenţe ale pieţei libere decurge prea încet, cred eu, în comparaţie cu posibilităţile existente şi cu deschiderea reală a partenerilor din lumea arabă.

Ca ambasador în Emiratele Arabe Unite am avut nenumărate prilejuri de a constata acest lucru. Nu poţi să vii într-o ţară unde concurează “monştri" ai industriei şi finanţelor internaţionale, fără a cunoaşte în suficientă măsură cerinţele pieţii-ţintă. Nu poţi să ceri pentru un produs de export preţuri la "poarta fabricii" tale, duble faţă de preţurile aceluiaşi produs procurabil din ţarile vecine importatorului, şi aceasta sub pretextul că “arabii au bani". Nu poţi să vii la un târg internaţional de promovare şi contractare aducând un singur pantof, în loc de o pereche pe motivul că, altfel, trebuie să plăteşti cheltuieli vamale. Nu poţi să construieşti o clădire a cărei terasă se prăbuşeşte “neprovocată", la o zi după ce a fost construită, căci piaţa respectivă ţi se va închide definitv pentru alte cooperări. Şi ar mai fi, în opinia mea, o barieră cerută de Uniunea Europeană, dar care poate fi revizuită: cea a acordării de vize pentru cetăţenii din ţările arabe pe motiv că acestea sunt state cu tendinţe de emigrare.

La Abu Dhabi, preşedintele lanţului de hoteluri Sheraton din Golful Persic a solicitat ambasadei viza de călătorie în România, unde avea programată o vizită de documentare în perspectiva unor importante investiţii în ţara noastră. Auzind cât trebuie să aştepte pentru acordarea acesteia, mi-a spus deschis : "Mulţumesc, nu mai e nevoie, plec în Uzbekistan. Mi-au dat viza pe loc".

MENTALITATEA ÎNTR-O ZONĂ TULBURATĂ

"Vorba şoptită la colţ de moschee e aici formă de dialog"

Care era relaţia cetăţeanului arab cu statul în perioada anilor 1970, când aţi ajuns cu misiuni diplomatice acolo? Oficial, pentru cetăţeanul de rând, obişnuit cu ochii serviciilor de informaţii (al căror număr se apropie, în unele state arabe, de 20), şeful statului avea aceeaşi aureolă - cu multiple variante locale, desigur - a dictatorului suficient sieşi, auto-considerat “omul perfect", “cel mai iubit dintre…" şi alte atribute pe care şi noi le-am cunoscut bine vreme de o jumătate de veac. Neoficial, adică în singurătatea casei sale şi a familiei, se prefera să se vorbească despre grijile cotidiene, cu mult mai importante decât “icoana" atotputernicului. Nimic nou sub soare nici acum, din acest punct de vedere.

Dar ce gândeau oamenii de acolo, de fapt, despre dictaturile sub care trăiesc? Este un aspect foarte interesant care trebuie subliniat. Înainte de a fi tunisieni, marocani, sirieni, irakieni etc. arabii se identifică, înainte de toate, ca arabi şi musulmani, legaţi prin aceeaşi cultură, aceeaşi istorie, ceeaşi religie şi acelaşi spaţiu geografic care, spun ei, a fost împărţit artificial în “ţări" în perioada colonială şi care, vreodată, va trebui reunificat. Iar libertatea de exprimare, aşa cum am cunoscut-o eu cât am lucrat acolo, era şi este, mai degrabă, un act de curaj. Se spune că “arabii mănâncă politică pe pâine".

Ceea ce nu este departe de adevăr, mai ales în ceasurile petrecute la cafenele, în faţa unui pahar cu ceai de flori, a narghilelei şi a jocului de "tawleh" -adică table, pe limba noastră. Cu mica diferenţă că, în asemenea caz, este vorba de fapt despre politica altora. Despre cea internă… Intervine mereu privirea suspicioasă faţă de străini şi, cu atât mai mult, faţă de un străin diplomat. Vorba şoptită la colţ de stradă sau în moschee ori chiar tăcerea, pur şi simplu, erau şi, repet, sunt, încă, singurele forme de “dialog" acolo. Pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, în Republica Populară Română puteai citi afişe postate în locuri publice şi având drept mesaj următorul avertisment care, astăzi poate parea pueril şi pricinuitor de zâmbete: “Cine limbă lungă are, cinci ani va săpa la sare". Chiar dacă arabii nu-şi mai scot sarea din ocne, ci din apa mării, mesajul amintit îşi păstrează valabilitatea în aceste state. CARTE DE VIZITĂ

În misiune pe lângă Saddam Hussein

• Dumitru Chican a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Arabă a Universităţii Bucureşti, în 1971, specializându-se ulterior pe limba şi civilizaţia arabă şi islamică la Universitatea din Cairo, Egipt.
• Din 1973 a activat în Ministerul Afacerilor Externe cu misiuni diplomatice la Damasc, Beirut, Tripoli, Abu Dhabbi si Sanna.
• A fost interpret de Limba arabă şi emisar prezidenţial, între 1974 şi 1994, pe lângă mai mulţi şefi de state arabe, printre aceştia numărându-se Hosni Mubarak, Saddam Hussein, Hafez Al-Assad, Yasser Arafat, Muammar al-Gaddafi, regele Hussein Bin Talal, regele Fahd al Arabiei Saudite şi Ali Abdullah Saleh, dinYemen.
• Între 1994 şi 1999 a fost ambasador al Românei în Emiratele Arabe Unite şi coordonator al corpului diplomatic al ambasadorilor ţărilor europene asociate sau candidate la integrarea în Uniunea Europeana acreditaţi la Abu Dhabbi.
• A tradus numeroase lucrări din arabă şi a publicat mai multe cărţi pe teme de politică, geostrategie sau dicționare româno-arabe.