Nu tot ce nu ne ucide ne face mai puternici. Ne mai şi tâmpeşte. Suspiciunea, boala conspiraţi ilor şi a suprainterpretărilor fac din om neom, ca şi alcoolul.
Dacă ar exista separat un minister al sănătăţii mintale, sigur ar trebui să caute un vaccin pentru acest flagel care umple lumea de tristeţe şi spume la gură. Nu există cuvânt, nu există privire, nu există o prezenţă sau o absenţă care să nu spună ceva, orice, adică totul. Vorbind cu un prieten jurnalist despre molima care s-a abătut deopotrivă peste public şi breaslă, îmi spunea că cele mai complexe teorii politico-strategice îşi au de foarte multe ori explicaţia într-o simplă serie de apeluri ratate.
Experienţa mea de radio e un bun martor. E mai mult decât posibil ca invitatul principal al unei emisiuni să nu răspundă. Este sunat altul apropiat de subiect şi nici acesta nu vine. Din disperare de cauză, oamenii de la TV sună pe cine nimeresc, pentru că nu pot vorbi singuri (deşi vorbesc). Faptul că se potriveşte să vină un reprezentant al altei tabere este o consecinţă greu de sesizat şi greu de crezut. Orice disculpări sau clarificări nu fac decât să amplifice credinţa că s-a intervenit, că se întâmplă ceva, că din nou poporul este dus de nas şi că trăim în plin Caragiale.
Fac o paranteză ca să-mi manifest disperarea faţă de abuzul de sintagma nenea Iancu şi de obsesia semisenilă cu aer profetic că nu s-a schimbat nimic. Lălăiala asta interminabilă despre actualitatea lui Caragiale, care la rândul ei reprezintă o cheie către interpretarea finală a stării de fapt, e un fel de Cişmigiu al deştepţilor şi proştilor. În acest parc plin de verdeaţă, unde e numai încruntare şi venin, se petrece mai nou toată acţiunea acestui sitcom naţional.
Aici vin cei care folosesc dintr-un soi de superioritate amară şi avizată apelativul Românica şi culmea e că pe foarte mulţi dintre ei nici nu-i deranjează oribilul cuvânt euroi. Aici vin pipiţele şi vorbesc despre brandul de ţară, cot la cot cu taximetristul care îl numeşte Pricopie pe Pristanda şi citează expert şi scurt: două la prefectură, două la primărie. E ca la Eminescu, din care majoritatea a reţinut: Tu eşti Mircea?
Deşi telecomanda e la mine şi o folosesc extrem de bine, tot mai găsesc prilejul să mă întreb când s-au pricopsit oamenii cu aceste complexe înfiorătoare, care-i condamnă la o trăncăneală nesfârşită. Că ar fi trăncăneală voioasă, ar fi bine, dar e una pe viaţă şi pe moarte. Şi asta doar pentru că unora le dictează complexul de superioritate că lucrurile nu pot rămâne simple şi că, atunci când armele tac, vorbesc analiştii, ziariştii, Cristoiu şi oricine care nu are treabă pe-acasă şi are o diplomă de deştept. Într-un chip tare nefericit şi complexul de inferioritate naşte acelaşi tip de comportament bezmetic şi acapa rator, un fel de maşină de produs vid.
Cişmigita asta este cea mai compactă formă de consens sado-maso. E ca în bancul cu vizitatorul fugărit prin spital de un nebun cu un topor în mână, care se opreşte în cele din urmă, întinde toporul şi spune că e rândul lui să fie alergat. Tot aud spirite fine minunându-se de nivelul discuţiilor de pe forumurile ziarelor, de exemplu.
Nici măcar faptul că vom avea un concert cu vreo trupă celebră nu poate fi ceva neutru. Sunt foarte multe de spus despre asta, sunt păreri pro şi contra, se lansează pronosticuri, judecăţi de valoare, se examinează istoria, se pun în balanţă spiritul mioritic, teroarea comunistă, morala creştină şi se demonstrează că nu sunt lucrurile chiar aşa cum par. Nu e un simplu concert, e o demonstraţie, o provocare, o manipulare, o victorie, o înfrângere, o nostalgie, un sictir. Conspiraţia încearcă să ne adoarmă spiritul şi să mergem ca proştii la concert să ne zbânţuim.
Şi nu pot să uit de cea mai diafană mişcare, cea a sufletelor alese şi sensibile, care ne aduc aminte că nu am mai privit de mult o floare, cerul, oamenii, că nu am mai citit o poezie şi nu am mai pus în curte o căruţă tradiţională cu beculeţe chinezeşti. Puţine exemple proprii şi credibile traversează acest peisaj plin de siluete care gesticulează sau violent sau ca moartea lebedei. Şi la fel de puţine sunt gesturile care seamăna cu o parte la fel de admirabilă a viziunii celui care le justifică greţurile şi neputinţa tuturor interpreţilor rămaşi în viaţă. Caragiale a plecat să trăiască şi să moară la Berlin, în Germănica. Aşa că, "a se slăbi!".
Recomandările noastre
