Primul număr al revistei “Historia Special”, apărut sâmbătă 22 decembrie, este scris integral de Ion Cristoiu. Titlul „Dușmanul de clasa, de la caricatură la plutonul de execuție” ne-a amintit de faptul că Ion Cristoiu a publicat în Amfiteatru mai întîi și în Suplimentul literar și artistic al Scînteii Tineretului, mai apoi, ani de zile, înainte de 1989, fragmente dintr-o Istorie a literaturii proletcultiste, din România , acestea constituindu-se în „propunerile“ sale pentru o istorie a literaturii române de după 1948.

Volumul, care însuma circa 2000 de pagini, a fost predat editurii Eminescu în 1985. Deși o parte importantă apăruse în presă, volumul n-a putut vedea lumina tiparului pe motiv că e anticomunist. Au trecut 27 de ani. Despre cartea lui Ion Cristoiu, anunțată la vremea respectivă că un eveniment, nu s-a mai auzit nimic. Din prefață la cele 80 de pagini ale Historia Special, am aflat că maestrul ne pregătește o surpriză

Evz: Veti publica într-un volum serialul de pe vremuri?

Ion Cristoiu: Nu. Voi publica volumul predat editurii în 1985, împreuna cu referatele de care am făcut rost după 1989, documente semnificative despre îndrumarea culturii din anii respectivi. Voi anexa memoriile subsemnatului si ale lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu dinainte de 1989, despre epopeea cenzurării acestei cărți. Deocamdată, mai finisez ici colo, din punct de vedere stilistic doar, si caut prin biblioteci ilustrația adecvata. Sper s-o vad tipărita peste câteva luni. Probabil până la vara, pentru ca este o lucrare monumentala. Sunt hotărât sa o public si pe banii mei. Aventura acestei cărți poate fi si ea foarte interesanta.

Totul a pornit de la o lucrare de doctorat ratata. La terminarea facultății, în 1971, am rămas asistent, la Cluj, la Socialism științific. După obiceiul pământului de atunci, m-am înscris la doctorat cu tema „Politica si literatura după 23 August 1944”. Tot după obiceiul pământului, puteam sa ma rezum la confecționarea unei lucrări din citate si clișee. Serios cum sînt, prost de serios chiar, m-am apucat sa citesc si sa fi?ez tot ce a fost litera scrisa si publicata între 1947-1953. Doctoratul l-am ratat pentru ca profesorul mi-a spus ca cel mai important moment al lucrării este banchetul de după si mi-a mai precizat niște norme didactice, potrivit cărora nu trebuia sa dau curs talentului meu de publicist.

Cum ați făcut documentarea cărții?

M-am mutat în presa, la București, dar am continuat sa citesc. Chiar a fost o problema documentarea. Unele ziare si chiar romane erau la fondul special. Romanele despre Tito, de exemplu, nu se mai puteau citi de către oamenii obișnuiți. Mai existau ziare si cărți la un fond si mai special, unde nu avea acces decât directorul Bibliotecii Academiei. Erau cărțile unor dizidenți. Am început sa public în revista Amfiteatru, si am avut succes, pentru ca eu am analizat unele mecanisme din epoca de pe poziții obiective. În anul 1981 m-am mutat la “Scânteia tineretului” si am început sa public serialul. Ma pot mândri prin faptul ca eu sunt primul care a avut curaj sa dea citate din Petru Dumitriu, un mare scriitor care fugise din tara prin anii ’60. Este adevărat, numindu-l „P. Dumitriu”.

Comunismul, un simplu fragment de istorie!

Ați citit multa maculatura, cum ați reușit?

Multe dintre cărți si broșuri erau groaznic de plicticoase. Altele conțineau secvente de comic involuntar, pe care le-am folosit în cărțile mele de proza satirica. Perioada m-a fascinat. Am citit în reportajele vremii cum un țăran, un grăjdar, de exemplu vine acasă si copiii îl întâmpina cântându-i „Slava lui Stalin”. Așadar, am dus cartea la editura si ea nu a apărut deși apăruse în serial toată, în publicațiile partidului. Anul acesta, am zis că, dacă tot mă îndrept spre bătrânețe, hai să o public. De pe pozițiile mele. Pentru mine comunismul rămîne un simplu fragment de istorie. Marx spunea că omenirea se desparte de trecut rîzînd.

„Au fost executați oamenii fiindcă sabotaseră darea la timp a salariilor”

Ce conține revista „Historia Special” scrisă integral de dumneavoastră?

În revista Historia Special, am studiat fenomenul luptei împotriva dușmanului de clasă. Împotriva dușmanului se lupta cu arma caricaturii, dar si cu arma plutonului de execuție. M-am referit, de exemplu, la Procesul bandei de sabotori si diversioniști de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, desfășurat în septembrie 1952 si soldat cu cinci condamnări la moarte a unor oameni nevinovați, reabilita?i chiar de Nicolae Ceaușescu.

Oamenii aceștia fuseseră executați pe motiv ca sabotaseră darea la timp a salariilor sau că defăimaseră utilajele venite din URSS. Salariile nu fuseseră date la timp din cauza comunismului. Lipseau banii, iar utilajele sovietice nu funcționau, pentru că erau proaste. În loc să recunoască, am greșit, ca în cazul canalului, comunismul își justifica slăbiciunile prin prezenta dușmanului de clasă

Toți cei care au scris după 1989 scriu despre comunism tot ca niște propagandiști bolșevici. Eu doar disec greșelile sistemului în sine. În Rusia au apărut cârti bune despre dușmanul de clasă pentru că acolo acesta chiar a existat. La noi el trebuia neaparat introdus în literatura. Cea mai proastă poezie este cea despre Tito, Truman. Scriitorii nu credeau în ce scriau. Au si dreptate acum când spun că au fost dizidenți, pentru că chiar erau. Interesant este că în cazul dușmanilor de clasa, al bandiților din munți, poporul îi descoperă si îi sancționează, nu trupele de intervenție… Dar să ne întoarcem la odiseea cărții. O depusesem si nu apărea. Suntem prin 1985.

O carte anticomunistă care denigrează literatura proletcultistă

Aveați o poziție foarte buna? Si cu toate astea mie nu mi se spunea nimic. S-a întâmplat atunci ceva tipic românesc si din acest motive eu afirm ca anticomuniștii bat câmpii. În cultura era șef Ion Traian Ștefanescu. Eu ma plângeam ca nu-mi apare cartea si aceste nemulțumiri au ajuns si la I.T. Ștefanescu, care ma cunoștea. De exemplu prin 1968, când eram student la Cluj, noi, studenții facultății de Filosofie de la Cluj, organizam un simpozion de profil. Referatul meu, ca ?i celelalte, au fost trimise la Centrul Universitar. Al meu era singurul care nu d?dea citate din Nicolae Ceaușescu. Nu pentru că eram dizident, ci pentru ca Nicolae Ceaușescu de după 1965 criticase cultul personalității.

Între timp lucrurile se schimbaseră, dar eu nu aflasem. Lui Ion Traian Ștefanescu i s-a părut interesant studentul Cristoiu, despre care cei de la Cluj spuneau că e căpățânos si nu accepta modificări. M-a chemat atunci la el, la București, era președintele tuturor studenților si m-a convins. De atunci m-a simpatizat, deoarece, tip deștept fiind, aprecia personalității mai originale. Acum în 1985, el m-a chemat la Consiliul Culturii în legătură cu cartea mea. S-a făcut că nu știe despre ce este vorba. Eu i-am spus despre carte si el o avea pe birou cu referatele care o însoțeau.

Atunci Ion Traian Ștefanescu a început chiar să îmi citească despre cartea mea, dintr-un referat pe care îl avea pe birou. Apelase la acest truc pentru a vedea obiecțiile mele, deși funcția nu-i permitea așa ceva. Pentru ca si el credea în această carte, sa se mai facă patru referate de către oameni importanți ai partidului si de către marele critic Șerban Cioculescu. Apoi s-a hotărât să mai studiez si perioada 1944-1947. De aici o întârziere pentru că eu m-am apucat serios să citesc perioada. Am mai scris 1000 de pagini. Cartea tot nu a apărut. Șurubul s-a mai strâns si am renunțat atunci. După 1989 am făcut rost de carte si de referate. Le voi pune în carte.

Valeriu Râpeanu: „Adevărata carte de sertar din România” Când Ion Cristoiu a început să publice în paginile Suplimentului literar si artistic al Scînteii Tineretului „propunerile“ sale pentru o istorie a literaturii române de dup? 1948, destul de repede s-a observat un interes neobișnuit din partea publicului. Dar nu numai a celui care forma atunci „lumea literar?“ ci ?i a celor care treceau dincolo de ea.

Pentru că si unii si alții retrăiau sau descopereau fapte legate de o epocă pe care o cunoscuseră, dar nu în toate articulațiile, motivațiile si subterfugiile ei. O epocă în care literatura încetase să existe în afara cărților semnate de G. Călinescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu sau de poeziile lui Nicolae Labis…

Era clar că cei ce au respins cartea știau că Istoria nu trebuie să apară. Imaginea obiectivă pe care o dădea asupra unei perioade a literaturii române nu era în nici un fel dorit? Si astfel cartea lui Ion Cristoiu a devenit prima – adevărata carte de sertar din România.

„Fără voia mea, am căzut la mijloc între niște găști”

Deci, eram redactor Șef adjunct la unul dintre ziarele partidului, publicasem multe articole pe linie si totuși cartea n-a trecut. A mai fost, de exemplu Eugen Barbu a început să preia din serialul meu. Multi au crezut că eu fac parte din gașca lui. M-au mai făcut si antisemit. Dorin Tudoran a scris recent că la indicațiile PCR am realizat această istorie. Adică 15 ani de studiu, zeci de mii de pagini citite si mii de pagini scrise. Vreau să spun că, fără voia mea am căzut la mijloc între niște găști.