Proasta educaţie pe care am primit-o — şi pe care nu m-am abţinut să n-o transmit mai departe — conţinea, între alte interdicţii, şi pe aceea de a turna.

În lumea în care am crescut, pâra era tratată cu maxim dispreţ. A bârfi, a calomnia, a defăima, a denigra, a învinovăţi ori a învrăjbi reprezentau păcate capitale. Erai imediat reprimat, invitat cu glas imperativ "să-ţi vezi de ale tale". Nu era o mentalitate de "cosa nostra", reflexul vreunui legământ al tăcerii. "Omerta" nu intra în regulile acelei lumi. Pur şi simplu, erai descurajat să denunţi pe cineva — iar, dacă era cazul, trebuia să te adresezi direct, înfruntându-l, cu probe şi argumente, pe cel care făcuse un rău. Era o lume care detesta relativismul. Se trăia după reguli complet inadecvate nebuniei comuniste, care-şi extrăgea forţa de dominaţie tocmai din generalizarea delaţiunii. În primele decenii ale bolşevismului naţional, una din cele mai grave infracţiuni o constituia "omisiunea de denunţ". Cu alte cuvinte, martorul voluntar sau involuntar, întâmplător sau indezirabil era la fel de vinovat ca făptuitorul. Aşa au ajuns să înfunde puşcăriile mii, zeci de mii de oameni complet nevinovaţi. Milioanele de dosare ale Securităţii conţin istoria îngrozitoare a unui popor care a fost învăţat că avantajele se obţin doar cu preţul trădării: erai puternic doar dacă acceptai să devii instrumentul Răului. Cu această istorie şi cu aceste reflexe am păşit, în 1990, în "libertate şi democraţie". N-a urmat însă o purificare generală, ci lupta oarbă pentru a ascunde trecutul: dosare de turnător distruse ori furate, crearea unor ţinte false (Mona Muscă a fost eliminată cu brutalitate din viaţa publică, doar pentru ca prigonitorii ei să semneze, în totală impunitate, pactul diabolic cu motanul Felix), şi, fireşte, diseminarea iresponsabilă a acuzaţiilor. Mobilurile denunţătorilor sunt simple: ca să poată respira normal, ei trebuie să murdărească totul în jur. În noroi, în mlaştină, nu mai contează cine a fost erou, cine trădător sau cine, pur şi simplu, n-a avut de-a face cu acea cloacă. Denunţătorii sunt, aşadar, la mare preţ. Au invadat televiziunile, presa, instituţiile publice. Noutatea constă în strategia adoptată: azi, ei toarnă minciuni cu ghiotura pentru a-şi ascunde incompetenţa şi impostura. Ticăloşia şi nemernicia sunt derivatele, nu materia de bază a acestei strategii. Cunosc destui oameni care din complexe de inferioritate, bovarism, oportunism au ajuns în poziţii publice pentru care n-au nici competenţă, nici talent, nici vocaţie. În loc să facă, smeriţi, un pas înapoi, coboară accelerat pe scara pierzaniei. Când li se pune în faţă o oglindă, le vezi confuzia, iritarea, nervozitatea. Iar mai apoi colţii. În locul creierului, îşi folosesc ghearele. În loc să dialogheze, scuipă, toarnă, muşcă. Bieţii de ei, nu ştiu că nu durează mult până când se vor prăbuşi sub greutatea propriei nemernicii. Cretinizarea societăţii româneşti nu atinge doar zone izolate. Idiotizarea tinde să devină regula acolo unde modelele provin din cele mai sordide mahalale şi unde valoarea e tratată drept o toxină. A-ţi dori să trăieşti într-o astfel de lume, înseamnă să fii deja mort. Milioanele de dosare ale Securităţii conţin istoria îngrozitoare a unui popor care a fost învăţat că avantajele se obţin doar cu preţul trădării: erai puternic doar dacă acceptai să devii instrumentul Răului.