Chiar dacă formal România este parte a Uniunii Europene, interesele economice nu sunt perfect convergente - un lucru firesc pentru oricare dintre membri, de altfel.

Însă deciziile din ultimele zile, care au ca finalitate susţinerea necondiţionată a zonei euro, fac ca traseul României şi al majorităţii ţărilor care au aderat în ultimul deceniu să fie complet rupt de proiectul care începe să se concretizeze acum sub forma "Statelor Unite ale Europei". Eventuala apartenenţă a României în viitoarea entitate va fi tot formală. Însă asta nu este o veste proastă, ci dimpotrivă. Statele Unite ale Europei înseamnă sforţarea birocraţiei bruxelleze de-a salva zona euro şi de-a conserva standardul economic ridicat cu care vestul s-a obişnuit. Cel mai probabil, încercarea va eşua, însă va fi un eşec lent, întins pe ani buni. Însă, pentru statele emergente de la periferia Europei, efortul va ţine deschis robinetul cu bani care le-a ajutat şi până acum să se desprindă de catastrofa economiei planificate. Uniunea Europeană e divizată acum în patru mari zone de interese financiare. Principala zonă este axa Franţa- Germania (la care se adaugă Olanda, Austria, Finlanda etc.), care promovează proiectul european cu tot cu mijloacele politice şi materiale necesare. Chiar şi printre ele există dubii şi dispute, dar direcţia generală este înainte. A doua zonă este a euroscepticilor - Marea Britanie, Danemarca, Suedia, care din motive individuale preferă să stea de-o parte. Ele au sperat sau încă speră că se pot dezvolta independent mai bine decât în echipă. A treia zonă este a risipitorilor - Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania, care s-au împrumutat atât de mult încât acum au nevoie de ajutorul altora. Sau, mai exact, moneda euro are nevoie ca ele să fie ajutate. Ultima zonă este a nou-veniţilor - România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc, pentru care inflaţia din zona euro se traduce în creştere economică sănătoasă internă. Şi pentru care austeritatea din zona euro înseamnă recesiune severă. Pentru situaţia în care a ajuns moneda euro nu sunt de vină nici nou-veniţii, nici euroscepticii, şi nici măcar risipitorii. De vină sunt chiar Franţa şi Germania, care din 2003 şiau folosit influenţa decisivă pentru a călca în picioare tratatul de la Maastricht, pentru a-şi mări deficitele bugetare adică pentru beneficii politice pe termen scurt. De atunci, cel mai mare avantaj al monedei euro a devenit cea mai mare vulnerabilitate. Separarea băncii centrale de interesele unui singur guvern era de natură să dea încredere că moneda nu va fi folosită pentru a-i taxa pe posesorii ei, aşa cum se întâmpla şi se întâmplă cu toate celelalte monede în frunte cu dolarul. Însă acest avantaj cerea auto-disciplină, pe care nici măcar cei mai puternici membri ai zonei euro n-au putut-o păstra. De atunci a urmat o serie inevitabilă de paşi înapoi, care a culminat cu ruperea aproape tuturor tabu-urilor pe care le avea Banca Centrală Europeană. Fiecare concesie a însemnat pentru statele membre reducerea motivelor de-a fi în interiorul zonei euro şi creşterea tentaţiei de-a ieşi. Însă pentru statele periferice, unde banii s-au revărsat căutând orice de cumpărat, fiecare euro tipărit s-a transformat în aur pentru economie. Acelaşi lucru se va întâmpla acum, când, fără să-şi fi dorit asta şi fără mari şanse de a-şi atinge scopul, Europa "veche" se va sacrifica pentru integrarea completă a rătăciţilor şi a risipitorilor. Fără să-şi fi dorit asta, Europa "veche" se va sacrifica pentru integrarea completă a rătăciţilor şi a risipitorilor.