Scriu acest text în dimineaţa zilei de sâmbătă, 28 iulie 2012.

Oraşul îmi pare blând-amorţit. Am revăzut secvenţe din spectacolul fastuos al deschiderii Olimpiadei de la Londra. Furat de imaginile uimitoare, am uitat preţ de câteva clipe în ce ţară trăiesc şi cât de departe suntem de ideea de frumuseţe şi normalitate. Noroc că din această surprinzătoare stare de bine m-a trezit unul din aşa-numitele "sms-uri murdare". Le cunoaşteţi conţinutul: cel cu insul care nu doarme vara şi care te invită la vot, pentru că votul tău contează. Contează, pe naiba! Nu ştiu la această oră ce, cum şi cât se va fi votat duminică — dar ştiu un lucru: că totul e o farsă. Luni dimineaţă o să mă trezesc în aceeaşi ţară, cu acelaşi parlament şi cu acelaşi guvern, televizoarele vor dudui de aceleaşi sudalme, turnătorii de pe internet vor posta la fel de otrăviţi, acuzaţiile vor curge cu aceeaşi patimă. Aceleaşi şi aceleaşi figuri de politicieni atotştiutori ne vor popula coşmarurile, indiferent de ce au pus ori n-au pus românii în urne. Poltroneria, jaful, sfidarea bunului simţ, iresponsabilitatea şi demenţa ne vor însoţi la fel ca până acum: ţanţoşe, duhnitoare, irespirabile şi implacabile. Deşi suntem cablaţi şi hipercablaţi, deşi umblăm cu internetul după noi, nu avem habar pe ce lume trăim. Ne credem europeni, dar ne înghesuim ca la urs să-l vedem (cum îmi spune chiar acum la telefon un prieten) pe Mazăre îmbrăcat în... maharajah! Deşi comunicarea cu Occidentul e, strict cantitativ vorbind, mai intensă ca oricând, informaţiile ne trec amorfe pe lângă urechi. Sunt uluit că rudele rămase în ţară ale românilor aflaţi la muncă în Vest nu fac nicio legătură între ceea ce se petrece chiar acum în Spania, Italia, Irlanda ori Grecia şi unda seismică a crizei care, urmând modelul W, ne va pune la pământ în scurtă vreme. Se cheltuie zeci de milioane de euro pe referendumuri care nu tranşează, de fapt, nimic, dar bolnavii şi bătrânii continuă să fie decimaţi în serie. Cât despre tineri, ori suprapopulează ştrandurile, ori îşi caută pe internet destinaţii imaginare unde "să-şi împlinească destinul". Cel mai deprimant lucru din România nu e însă mizeria materială, ci lipsa perspectivei. Disperarea noastră are un chip hidos, atipic, acoperind o gamă largă, de la deşuchiat la comic. Suferim de sindromul tragediei fără durere. Lumea e întoarsă cu susul în jos, iar noi râdem, înjurăm, râdem, înjurăm. Au dispărut nuanţele, a dispărut raţiunea. Şi, mai ales, a dispărut onoarea. Singura soluţie e ca, de-acum, să ne asumăm fiecare identitatea în numele căreia am devenit ba isterici, ba respingători, ba năuci, ba nesimţiţi, ba proşti. E de datoria celor care au dezlănţuit iadul să-şi ducă până la capăt planurile. Le propun, de pildă, celor de la Antenele voiculesciene, să se autoproclame drept ceea ce sunt de facto: slujbaşii unui partid şi subalternii unor politicieni. Nu văd nimic penal în a recunoaşte ceea ce eşti: o televiziune de partid. Dezonorantele stenograme peneliste au confirmat lucruri ştiute de o lume întreagă. Anteniştii şi-au dovedit cu asupra de măsură talentele de activişti, de organizatori de campanii, de strategi, ideologi şi manipulatori. Îşi pot permite să renunţe măcar la făţărnicie. A sosit timpul să iasă, cum se spune, din dulap. "Cel mai deprimant lucru din România nu e însă mizeria materială, ci lipsa perspectivei. Disperarea noastră are un chip hidos, atipic, acoperind o gamă largă, de la deşuchiat la comic."