Pe 24 noiembrie 1971 avea loc cel mai spectaculos act de piraterie aeriană din toate timpurile. Cei 30 de pasageri ai aparatului Boeing 727 nici măcar și-au dat seama că sunt ostatici, iar piratul aerului a dispărut sărind cu parașuta. Nu a mai fost găsit niciodată.

Acum exact 43 de ani, într-o zi de miercuri, pe aeroportul Portland din Oregon, pasagerii zborului 305 cu destinația Seattle se îndreaptă spre poarta de îmbarcare. Nimeni nu îi acordă atenție celui care s-a recomandat Dan Cooper, un bărbat elegant de vreo 40 de ani, înalt de 1,80 m. Privirile îi sunt ascunse de ochelari de soare fumurii, poartă un impermeabil negru, un costum închis pe dedesubt și mocasini comozi în picioare.

În perioada respectivă, companiile aeriene nu cotrobăiau prin bagajele pasagerilor. Bărbatul se așază în spatele avionului, pe locul 18 C. În spatele lui, tânăra stewardesă Florence Shaffner ia loc pe strapontina destinată personalului, pentru decolare.

Îndată ce avionul ajunge la înălțimea de croazieră, Cooper se apleacă și îi întinde un bilețel. Crezând că pasagerul îi face avansuri, Florence bagă biletul în buzunar fără să arunce măcar o privire. Cooper se apleacă din nou spre ea și îi șoptește:

„Domnișoară, ai face bine să-ți arunci o privire pe hârtiuța aia. Am o bombă asupra mea.”

Stewardesa se uită lung, să vadă dacă nu cumva bărbatul glumește. Apoi citește ce scrie pe bilețel:

„Am o bombă în servietă. O voi folosi dacă este nevoie. Vreau să vii și să te așezi lângă mine. Aceasta este o deturnare.”

Florence se uită din nou lung la bărbat, care pare foarte serios. Continuarea biletului pare și ea foarte serioasă. Omul cere 200.000 de dolari și două seturi de parașute. Fiecare trebuie să fie compus dintr-o parașută principală și una de urgență. Totul trebuie să-i fie înmânat pe aeroportul din Seattle.

BOMBA DIN GEANTĂ

Speriată, fata se repede în cabina piloților, pentru a-l informa pe comnadantul William Scott. Care, la rândul lui, anunță turnul despre prezența unui terorist la bord. Alarma este transmisă poliției și FBI-ului. De la Feds, informația ajunge la președintele companiei aeriene Northwest Airlines. Donald Nyrop cere ca, în cazul în care se dovedește că piratul chiar are o bombă, să se coopereze cu el.

Florence revine lângă Cooper, care, amabil, întredeschide bagajul și îi arată doi cilindri roșii, o baterie și niște fire electrice. Bomba pare cât se poate de adevărată. Pasagerul îi cere fetei să le transmită piloților să nu aterizeze decât atunci când banii și parașutele sunt pregătite.

Discuția dintre Cooper și Florence este atât de discretă, încât nimeni din jur nu-și dă seama de drama la care participă. Deturnările de odinioară aveau clasă, iar pirații niște gentlemani, departe de sălbaticii cu cuttere de astăzi. Pasagerii zborului 305 vor afla că au fost ostatici abia la după debarcare.

Așteptând aterizarea, Dan Cooper nu dă nici un semn de nerăbdare. Soarbe liniștit dintr-un cocktail: bourbon, sifon și lămâie verde pe care cere să-l plătească.

În fine, la ora 17.24, turnul anunță piloții că parașutele și banii sunt pregătiți și, deci, pot ateriza. Pasagerii debarcă absolut normal, apoi Cooper cere ca avionul să fie parcat într-un colț izolat al pistei. Un angajat al companiei urcă la bord și aduce ceea ce piratul ceruse.

PIRATUL AERULUI ÎȘI IA ZBORUL

În timpul ăsta, agenții FBI își storc creierii: de ce Cooper a cerut patru parașute? Are de gând să-i arunce din zbor pe cei patru membri ai echipajului și să preia comanda avionului? După ce i se face plinul cu kerosen, aparatul decolează iar la ora 19.40, în direcția Mexico City. Piratul îi cere pilotului să zboare la o altitudine de 3000 de metri, cu viteza minimă, în jur de 310 km/h. Cere să fie lăsat singur în cabina depresurizată.

Atunci, echipajul vede că se aprinde becul ce semnalează o ușă deschisă și scara ieșită. Scott deschide interfonul și îl întreabă pe Cooper dacă îl poate ajuta cu ceva. „Nu!”, răspunde acesta. Câteva secunde mai târziu, la ora 20.13, echipajul sesizează o schimbare de presiune în cabină. Nimeni nu îl va mai vedea vreodată pe Dan Cooper.

Comandantul Scott aterizează pe aeroprotul din Reno și încă nu realizează că piratul chiar a putut sări cu parașuta. Încearcă să-i vorbească din nou prin interfonul interior. Nici un răspuns. Echipajul dă buzna în cabină și cotrobăie peste tot. Nimic. Pe jos zac două din cele patru parașute cerute de terorist.

MODELUL COOPER

Vreme de luni de zile, FBI și armata caută fiecare colțișor pe o suprafață de 73 de kilometri pătrați, unde, după calculele lor, trebuia să fi aterizat Cooper. Presa intră pe fir și publică un portret robot al piratului. Nici o urmă până pe 17 aprilie 1972, după patru luni, când are loc o deturnare asemănătoare operată de un oarecare Richard McCoy. Și acesta ia ostatic un Boeing 727 și cere patru parașute și 50.000 de dolari, înainte de a sări.

Este tot Cooper sau un imitator? Este arestat repede, condamnat la 45 de ani de închisoare și este ucis în timp ce încearcă să evadeze. Un agent FBI va face avere publicând o carte în care afirmă că cei doi pirați sunt una și aceeași persoană. Dar un alt agent afirmă că a doua zi după deturnarea lui Cooper, McCoy sărbătorea Thanksgiving în familie. Iar Florence, stewardesa, afirmă și ea că nu-l recunoaște pe McCoy.

În 1978, în nordul zonei unde se presupunea că a aterizat Cooper, un trecător găsește un foaie plastifiată în care se explica cum poate fi deschisă scara din spate a unui Boeing 727. Pe 10 octombrie 1980, un puști de opt ani, care se afla la un picnic cu părinții pe malul fluviului Columbia, descoperă un pachet cu 294 de bancnote de 20 de dolari, prinse cu banderole de plastic. Marginile lor sunt mâncate de apă. Dar seriile corespund. Este vorba de o parte a recompensei date lui Cooper cu nouă ani înainte. Cum au ajuns banii acolo, și când? FBI nu poate răspunde. Dar descoperirea întărește ideea că piratul a murit, căci altfel n-ar fi abandonat o parte din bani.

În iulie 2000, o văduvă din Florida dezvăluie unui jurnalist că răposatul ei soț, Duan, L. Weber, i-a fi spus pe patul de moarte, cu cinci ani în urmă, că el ar fi Dan Cooper. Femeia oferă multe detalii din viața bărbatului ei, dar ele nu sunt concludente. FBI închide dosarul din lipsă de probe.

În 2007, o nouă carte afirmă că Dan Cooper ar fi un anume Kenneth Christiansen, mort în 1994, fost parașutist în US Army și angajat la Northwest Airlines. În plus, el locuise în statul Washington și cunoștea perfect zona de parașutare. Christiansen ar fi avut și un complice, un coleg pe nume Watson. Autorii cărții furnizează multe detalii: o fotografie a lui Christiansen, din perioada deturnării, în care apare îmbrăcat la fel ca piratul aerului. Apoi, Watson cumpărase chiar înainte de deturnare o rulotă, pe care a vândut-o imediat după aceea. Același Watson neagă că l-ar cunoaște bine pe Christiansen, deși a fost cavaler de onoare la nunta acestuia. Mai este vorba și de o anumită generozitate a lui Christiansen, după data deturnării. Dar FBI nu crede că el este Cooper, deoarece există diferențe mari față de portretul robot făcut de echipaj.

Și astăzi, după 43 de ani, de la deturnarea și luarea de ostatici a pasagerilor zborului Portland - Chicago, nimeni nu știe cu siguranță cine a fost Dan Cooper. A murit sărind cu parașuta? A murit, după ani de trai îmbelșugat? Sau încă își mai bronzează bătrânețile prin Caraibe? Fiecare are libertatea să viseze propriul final al acestui pasionant film de aventuri.