Lansare Târgul de Carte Gaudeamus Standul Humanitas Duminică, 23 noiembrie, ora 15.30 Participă: Angelo Mitchievici, Elisabeta Lăsconi, Denisa Comănescu

Medeea şi copiii ei, apărut în 1996, este al doilea roman al Ludmilei Uliţkaia, tradus până acum în peste douăzeci şi cinci de limbi. În 1997 a fost distins în Italia cu Premiul Penne, iar în anul 2009 a fost nominalizat pe lista scurtă la Booker Prize.

 Cititorul va descoperi în acest roman saga unei familii cu întinse ramificaţii, ai cărei membri au plecat din Crimeea, stabilindu-se pe întreg cuprinsul fostei Uniuni Sovietice. Ludmila Uliţkaia îi priveşte prin ochii personajului titular, o Medee modernă, căreia nu i-a fost dat să aibă copii şi care, spre deosebire de cea din vechime, nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toţi cei risipiţi, unindu-i în pofida numeroaselor conflicte care îi despart.

 

„O carte la fel de fascinantă şi doldora de poveşti ca amintirile depănate la gura sobei de o bătrână plină de har; un mozaic labirintic de reminiscenţe din istoria unei epoci.“

Kirkus Reviews

 

• Avanpremieră -

 

Familia asta numeroasă, binecuvântată de Dumnezeu, putea să fie obiect de studiu pentru un genetician interesat de răspândirea caracteristicilor ereditare. Nu s-a găsit nici un genetician curios, în schimb Medeea, dornică să pună ordine în lucruri, începând cu ceştile de ceai şi terminând cu norii de pe cer, nu o dată se distrase ordonându-şi fraţii şi surorile după cât de roşu aveau părul – în gând, bineînţeles, fiindcă nu-şi amintea ca familia să se fi adunat vreodată toată la un loc. Întotdeauna lipsea unul dintre fraţii mai mari… Aveau toţi părul în diverse nuanţe arămii, culoarea o moşteniseră de lamama, dar numai Medeea şi Dimitri, cel mai mic dintre fraţi, erau roşcaţi de-a binelea. Aleksandra, Sandra cum îi ziceau ai casei, avea părul în nuanţe complicate de acaju, semănând uneori cu văpaia focului.

Mai apărea câteodată degetul mic bont, moştenit de la bunic, asta numai la băieţi, nu se ştie de ce, şi lobul urechii foarte mare al bunicii şi puterea ei de a vedea noaptea, însuşire pe care o avea şi Medeea. Toate particularităţile astea ereditare şi alte câteva, care nu-ţi săreau în ochi, jucau un anume rol în viaţa urmaşilor lui Haralampi.

Chiar şi darul procreării era împărţit în două în familie: unii nu reuşiseră ani de zile să aducă pe lume nici un copilaş, măcar unul mic de tot, cum nu reuşise nici Haralampi, în timp ce alţii împrăştiaseră în lume o mulţime de mici roşcovani, fără să acorde mare importanţă acestui lucru. Cât despre Haralampi, el îşi găsise odihna în anul 1910 în cimitirul grecesc din Feodosia, în punctul lui cel mai înalt, cu faţa la golf, unde pleoscăiseră acostate la ţărm, până în preziua celui de al Doilea Război Mondial, ultimele lui două nave înmatriculate, ca şi înainte, în portul Feodosia.

Mulţi ani mai târziu, Medeea, fiindcă nu avea copii, aduna în casa ei din Crimeea ceata numeroasă de nepoţi şi strănepoţi, supraveghindu-i discret şi făcând observaţii empirice, fără să aibă vreo pregătire specială. E greu de spus cum iubeşte copiii o femeie stearpă, dar pe ea o interesau foarte mult, şi interesul ăsta creştea pe măsură ce îmbătrânea.

Năvala nepoţilor veniţi în sezon n-o incomoda pe Medeea, cum nu simţea nici povara singurătăţii din toamnă până la sfârşitul iernii. Primii nepoţi veneau de obicei la sfârşitul lui aprilie, după ploile din februarie şi vânturile din martie, când primăvara răsărea din pământ odată cu violetul glicinelor, cu rozul cătinei şi galbenul grozamei.

Primele vizite erau scurte, doar în zilele de sărbătoare din mai, unele prelungindu-se cel mult până pe 9 mai. Urma o scurtă pauză, şi din 20 mai veneau fetele – mamele tinere cu copiii de vârstă preşcolară.

Nepoţi erau în jur de treizeci, aşa că graficul vizitelor se sta -bilea iarna – casa cu patru camere nu putea găzdui mai mult dedouăzeci de persoane.

Şoferii din Feodosia şi din Simferopol, ocupaţi cu cărăuşia în sezonul vacanţelor, cunoşteau foarte bine casa Medeei, le făceau uneori rudelor ei o reducere, dar le preveneau că pe ploaie nu le cară până sus, ci le lasă la Colonia de Jos.

Medeea nu credea în puterea hazardului, deşi viaţa îi era plină de nenumărate întâlniri semnificative, de coincidenţe stranii şi de situaţii neprevăzute care păreau premeditate. Un om, întâlnit o dată din întâmplare, revenea după mulţi ani ca să-i întoarcă soarta, firele se întindeau, apoi se împleteau şi se înnodau formând un desen, al cărui contur devenea cu anii din ce în ce mai precis.