În comunism, lucrurile ”pentru export” erau cu totul și cu totul altceva decît lucrurile ”pentru intern”. Diferența dintre ele era atît de mare încît deținerea unui lucru ”pentru export” era semnul unui privilegiu consistent. Însă, nu doar lucrurile ”pentru export” erau rîvnite și invidiate, ele fiind de o calitate mult superioară corespondentelor destinate indigenilor. În anii 80, în România, era chiar un titlu de mîndrie să ai ceva (haine, încălțăminte, mobilă, televizor, autoturism etc) ”refuzat la export”.
De pildă, o haină refuzată la export era o haină dintr-o stofă bună dintr-un lot pentru export, dar care nu mai pleca pentru că CTC-ul (mai există așa ceva?) o respingea din motive ce țineau de erori de producție. Dar nu era vorba despre erori care compromiteau valoarea de întrebuințare a hainei, ci de erori, să zicem, estetice cum ar fi că o cusătură mai lungă nu era dreaptă. Ei bine, un asemenea gen de defect era prea puțin pentru sărăcia românească ,atît de profundă încît conta stofa hainei și nu lucrătura ei. Important era că haina din stofă bună te apără de frig, iar croiala ei nu mai conta. Dacă la lucrurile ”refuzate la export” se ajungea destul de greu, vă imaginați cum se ajungea la cele bune pentru export. România lui Ceaușescu lucra, aberant, pentru două lumi pe care regimul le separase total. Lucra binișor pentru cealaltă lume, cea de care ne izolaserăm pe motiv de dușmănie ideologică și foarte prost pentru propria lume, în care comunismul biruise și la orașe și la sate. Pînă și rebuturile lucrurilor destinate celeilalte lumi erau cu mult mai bune decît produsele finite și livrate lumii românești.
Mi-am adus aminte de toate astea văzînd un program tv rusesc destinat exportului. Am nimerit peste un reportaj care se desfășura pe străzile Americii. Pe burtieră scria: ”70% dintre americani nu mai cred în visul american”. Crainica era frumoasă. Avea atitudinea unui manechin splendid și zimbea perfect, strălucitor, ucigător pur și simplu. Comenta cu vădită satisfacție, într-o engleză fără cusur, rezultatele unui sondaj care, iată, arăta o Americă debusolată, pierdută, înecată în scepticism. Apoi, cînd crainica cea frumoasă dispărea de pe ecran, vocea ei acompania interviuri cu fel de fel de americani obișnuiți care își arătau, în diferite feluri, neîncrederea în visul american. Am zîmbit! Pentru mine, manipularea prea e cusută cu ață albă ca să mă păcălească. Mai întîi, deși pare că este un concept în sine, ”visul american” nu e deloc precis. Pentru unii, înseamnă libertate în primul rînd. Pentru alții, înseamnă bani și bunăstare. Sînt și dintre cei care îl echivalează, la modul absolut, cu fericirea și își spun ”dacă nu sînt fericit, înseamnă că visul american e o păcăleală”, dar sînt și dintre cei care cred că ”visul american” este un construct politic și ar însemna visul Americii de a domina lumea. De asemenea, ”visul american” este, pentru unii, huzur,iar pentru alții este, pur și simplu, liniște. Sigur că, dacă pui mîna pe carte, afli repede de unde vine și ce este ”visul american”. Dar ar fi o prostie să ceri americanilor (și nu numai lor) să-și definească visurile după cărți, așteptîndu-te ca toți oamenii să viseze cum scrie într-o carte. În al doilea rînd, manipularea era evidentă pentru că ”visul american” este un ideal, iar omul contemporan nu mai are demult aderență la idealuri. Pe cerul omului recent, nu mai există decît scopuri și mofturi. Idealurile nu mai au loc. Nu mă îndoiesc, însă, că există oameni din afara Rusiei care privesc acest program odată cu mine, descoperă uimiți că spune adevărul (eventual un adevăr pe care ei îl știu, dar nu l-au mai văzut exprimat atît de clar niciunde) și devin telespectatori fideli. Asta se cheamă, după regulile de fier are războiului rece, propagandă. Și, dacă începe propaganda, începe războiul. Dacă în ceea ce privește ”visul american” ne-am lămurit, despre visul rusesc vom afla mai multe în perioada ce va veni.
Recomandările noastre
