Costatatam zilele trecute că mi-e dor să văd copii cu genunchii juliți, nu pentru că aș fi vreo sadică ci pentru că nu-mi pot imagina cum e să fii copil și să n-ai o coajă de dezlipit, o rană de arătat celorlalți, un cot jupuit sau un cucui de toată frumusețea în creștet pe care să-l dai la pipăit ceolor mai apropiați prieteni ai tăi.

Lumea s-a schimbat, părinții s-au schimbat. Mamele se amestecă la groapa de nisip cu cei mici și îi învață cum să se joace, cum să împartă, cum să nu împartă jucăriile, devenind niște cloști cicălitoare și posesive. Ăia mici par niște roboței din plastilină ce încearcă și ei în zadar să-și impună voința, fără prea mult succes. Poartă căști, genunchiere, cotiere, sunt vegheați cu ochi de cerber de pe bănci de bunici vigilenți și părinți paranoici.

O julitură, un genunche spart capătă dimensiunile unei tragedii iar copilul este dus la urgență, doftoricit, dezinfectat, pansat și apoi închis în casă la adăpost. În casa în care nu i se mai pot întâmpla alte tragedii. O răceală cât de mică e motiv de panică în familia extinsă: hapuri, prafuri, siropele, înfofoleală, închis din nou în casă. Un copil care nu papă tot din farfurie e motiv de îngrijorare maximă, de nefericire și semn al unui viitor incert. O posibilă moarte prin inaniție e aproape sigură, chestiune de zile...

Da, lumea s-a schimbat ca și cum copilăria ar fi trecut prin fiecare dintre noi fără să lase nicio urmă, separându-ne astfel de copilul din fiecare ca de-un străin pe care l-am cunoscut în trecere cândva, când strada era a noastră, a copiilor. Când trecea câte-o mașină, o dată la 3 ore și întrerupea un ”rațele și vânătorii”, bombăneam șoferul care avea îndrăzneala să traverseze un teritoriu pe care-l revendicasem noi, copiii și oricine altcineva era un intrus nedorit.

Era vremea când zilele erau lungi, vacanțele păreau nesfârșite. Erau verile în care topiți de căldură ne piteam sub copacii din jurul blocurilor, pe pături, și inventam tot felul de situații imaginare: ”ziceam că tu veneai la mine și eu îți făceam cafea”, ”tu erai bolnavul și eu eram doctorița și-ți făceam injecție”.

Era vremea în care iernile nu surprindeau pe nimeni, cu zăpezi și bulgăreală, cu șosete ude, cu obraji înfocați și degete înghețate prin mănușile tricotate, fleașcă sau înțepenite la degete de la atâția bulgări rotunjiți în palme, țintiți te miri pe unde. Strada și fiecare dâmb existent era plin de sănii și de copii cu mucii-n gură, de țipete, de râsete, de veselia fără griji a unei copilării perfecte.

Era vremea în care niciun copac nu scăpa de curiozitatea de a te cățăra în el. Când te fugăreau vecinii, agricultori de oraș ce-și puneau răsaduri în spațiul verde pe care și-l revendicau ca fiind al lor, dintr-un instinct strămoșesc pe care nu-l pierduseră odată cu strămutarea de la sat la oraș. Când alții, și mai posesivi aruncau de la etaj apă pe tine când stăteai pitit la ”v-ați ascunselea” sub ferestrele lor.

Era vremea când te duceai la pârât la părinții unui copil ce ți-a stricat ceva, cu o liotă de plozi după tine ca martori, și fiecare voia să-ntărească cele spuse de tine, zelos, îmbunătățind varianta ta cu invenții și minciunele nevinovate ale căror menire era să-ntărească o loialitate de nezdruncinat ce avea să fie uitată poate, a doua zi...

Loialitatea se testa des, trădările erau și ele zilnice. Prieteniile se făceau și se desfăceau din te miri ce greșeală de neiertat, se refăceau dramatic  și ”definitiv” făcându-ne ”frați de cruce”, uneori chiar pecetluite cu câte-o picătură de sânge la cei mai îndrăzneți dar și cele cu scuipat erau aproape la fel de trainice. Copilăria era o instituție cu reguli. Regulile noastre, ale copiilor. Părinții ne hrăneau, ne spălau, ne adunau seara în case și ni se părea că rolul lor se rezumă la atât. Lumea noastră nu cunoștea alte intruziuni din partea lor, afară de momentele în care ne pedepseau ”pentru teme” și nu ne lăsau afară iar tragedia  se extindea asupra găștii tale care suferea în absența ta. Și gașca lua atitudine: se aduna în fața ușii tale ca un cor ce implora cu voci rugătoare, plângăcioase: ”tantiiiii, vă rugăăăăăăăăm s-o lăsați afarăăăă, vă rugăăăăm”...

E drept, e altă lume acum, mai complicată. Pericolele sunt altele decât atunci, reale sau imaginare. Copilăria și-a pierdut inocența și adulții o cotropesc pas cu pas. Se grăbesc ca odraslele lor să crească, să devină ”cineva”, să demonstreze ceva cuiva. Se-ngrijesc să nu pățească nimic, să n-aibă o julitură, să nu-i rămână o cicatrice, să-l vadă mai degrabă plictisit la adăpostul camerei sale, decât cu genunchii sparți la joacă. Își transferă asupra lui toate spaimele și toate neîmplinirile și-l tratează ca pe-un adult ce trebuie să fie responsabil și conștient că are o menire în viață, chiar fără să-și dea seama care ar fi aceea. Iar dacă vorbește singur și se cufundă în lumea lui, îl duc la psiholog pe motiv că are un prieten imaginar.

Eu am avut o lume a mea și o mulțime de prieteni reali dar și imaginari, o lume care mi-a rămas și acum în adâncul ființei mele. O lume care-mi permite și acum să visez și să-mi imaginez cum aș vrea să arate lumea asta reală. E unica, neprețuita, inegalabila mea comoară pe care-am sporit-o cu fiecare zi, cu fiecare an din viață. E lumea interioară care-mi permite și acum să vorbesc limba copiilor, care mă împiedică să le pun întrebări idioate ca aceea ”pe cine iubești tu mai mult, pe mămică sau pe tăticu`?” de față cu ambii părinții ai copilului chestionat, punându-l într-o încurcătură teribilă, silindu-l uneori să mintă pentru a nu răni pe niciunul, pentru că orice copil din lumea asta iubește pur și simplu. Nu mult, nu puțin, el iubește și gata.

La mulți ani copii, la mulți ani copilărie! La mulți ani copilului din fiecare adult! Eliberați-l din cușca memoriei și lăsați-l să se joace, să zburde, să cânte, să țipe, să se julească în genunchi și-n coate. Eliberați-i spiritul și nu vă speriați că are prieteni imaginari, uneori sunt cei mai buni prieteni ai săi...