Se zice că în 1914 a început secolul XX, zis și secolul scurt, pentru că s-ar fi terminat în 1991.

Evenimentele la care se referă cei care marchează astfel bornele secolului trecut sînt începutul celui dintîi război mondial și, respectiv, dispariția Uniunii Sovietice. Secolul XX a fost, prin urmare, un segment de modernitate extrem de intensă derulat rapid între două mega-evenimente politice. Dar anul 1914 a adus cu sine și alte începuturi. În 1914 a început epoca clasică a cinematografului. Aș putea pune cu precizie data: 7 februarie 1914. Este ziua în care omenirea l-a văzut, pentru prima dată, pe Charlot. În primul său film, ca și în istorie, a venit de niciunde, s-a înamorat de camera de filmat și, cînd a venit sorocul, a plecat spre nicăieri.

Charlie Chaplin debutase pe ecran cu cîteva zile înainte, pe 2 februarie, în ”Making a living”, jucînd un personaj care încerca, la limita escrocheriei, să își croiască o situație onorabilă în viață. Pe vremea aceea, filmele se făceau foarte repede, erau scurte și apăreau pe ecran imediat cum erau terminate. Așa se face că, în primăvara lui 1914 Chaplin era deja prezent pe ecrane cu 4 filme, deși la începutul anului nu debutase încă.

Primul film cu Charlot, intitulat ”Kid Auto Races at Venice”, are cam 10 minute. O echipă filmează un raliu și, de-odată, un personaj straniu se îndrăgostește de camera de filmat și face tot posibilul să apară în cadru. Echipa încearcă să-l îndepărteze, dar omulețul revine iar și iar. Personajul este, Charlot și are, deja, toate datele esențiale care îl vor descrie pentru totdeauna.

Se spune că Chaplin l-a inventat dintr-o dată, într-o zi ploioasă, cînd fără multe vorbe ar fi intrat într-o cameră cu costume a studioului Keystone, pentru care lucra, și-a pus mustață, s-a machiat și s-a îmbrăcat într-o genială inadecvare. De la brîiu în sus,  strîmt și prea mic: sacoul, cămașa (din care de multe ori există doar pieptarul, mînecile de la încheitura mîinii și gulerul), cravata boțită și pălăria. De la brîu în jos, larg și prea mare: panatalonii, încălțămintea. La final, a luat un baston amărît. A ieșit un personaj care făcea de la început o declarație lumii: nu aveți croieli pentru mine! Deși înfățișarea lui nu se schimbă de la primul pînă la ultimul său film (din 1914 pînă în 1936), sufletul personajului cunoaște o interesantă mutație. La început, era misterios și jucăuș, parcă picat din lună, deși manierele sale mărturiseau un om social. Apoi, a devenit răutacios. Farsele sale deveniseră crude și omulețul era un pic sarcastic.

În final, a dobîndit un lirism tot mai accentuat, a interiorizat o melancolie a depărtărilor, a devenit bun fără să mai vrea să fie neapărat drept. După hohotul de rîs, Charlot  a început să ne stoarcă lacrimi. Drumul său prin sufletul lumii a fost sinuos, dar a atins cele mai sensibile puncte. Personajul Charlot sugera că a cunoscut timpuri mai bune, dar că acum a sărăcit de tot (o experineță pe care o cunoșteau tot mai mulți oameni în anii 20-30) și se lupta, comic, să păstreze aparențele. O anume noblețe se citea mereu în acest personaj care stătea mereu cu capul sus, privea direct în ochi și părea să cunoscă manierele cele elegante. Sînt sărac, dar nu umil! – spunea Charlot prin apariție și prin coregrafia gesturilor, prin sfielile și îndrăznelile sale.

Sigur că impactul uriaș pe care Chaplin l-a avut asupra istoriei filmului nu se reduce la crearea lui Charlot. De parcă nu ar fi fost suficient! Discuțiile pe care adesea le aud între cinefili pe tema ”Charlie Chaplin ori Buster Keaton” (de cîțiva ani dă bine printre snobi să spui că-ți place mai mult Keaton decăt Chaplin), mi se par nerelevante. Buster Keaton, un comic excepțional, a creat un personaj. Chaplin a inventat o lume și a proiectat cinematograful ca artă în universalitate. Printre altele, Chaplin a fost primul ”independent” major din istoria filmului. Succesul colosal al primelor lui filme l-a transformat repede într-un om foarte bogat (se spune că a fost primul artist din lume care a cîștigat 1 milion de dolari pe an). Acest fapt i-a permis să își finanțeze singur filmele și așa a dobîndit libertatea de a face absolut orice dorește. Că a devenit un tiran pe platoul de filmare, da, așa e. Dar era genial și ceea ce a lăsat în urmă dovedește că a știut bine ce face. Contribuția sa nu s-a limitat doar la artă (de parcă nu ar fi fost de-ajuns). A inovat masiv în business-ul de cinema (”United Artists” este un model reprodus la nesfîrșit în istoria filmului de la el încoace).

A inventat o mulțime de lucruri în tehnica filmării. A fost primul realizator de film care a folosit ”dublele” (se știe, sînt scene în filmele sale pe care le refilma de zeci de ori) – pînă la el, toate filmele sînt ”trase” din prima. Stilul său de lucru era nemaivăzut pentru tînăra și fragila artă a filmului. Firavul cinema, arta care abia învăța să meargă pe picioarele ei, a dat, de-odată, de un creator de o forță prometeică. Venea dimineața la filmare cu cîteva scevențe în minte și, pe măsură ce le filma, îi veneau idei noi și filma din nou, în alte variante, uneori pînă la epuizarea angajaților. Căci el nu avea pe platou nici parteneri, nici colegi, ci angajați; Chaplin nu știa ce-i aia colaborare, el avea doar executanți ai  ideilor sale. De pildă, cînd explica actorilor ce au de făcut, Chaplin nu dădea două parale pe ce ar fi putut ei să creeze, așa că nu dădea ”indicații”. Pur și simplu le juca personajele în fața lor și apoi le spunea ”faci exact cum am făcut eu”. Orice nuanță personală putea să-l coste jobul pe bietul actor. Capitalismul lui Chaplin era total: cumpăra ce avea nevoie (inclusiv talentul altor artiști), asambla într-o creație absolut personală și revindea spre un profit fabulos.  Chaplin a fost primul autor de film în sensul deplin al cuvîntului. El a fost primul realizator de filme care gîndea artistic pe platou și schimba datele  după inspirația care îi venea, desigur, din transpirația efortului filmării.

 Charlot a fost primul brand planetar cinematografic. Pe lîngă succes, faimă și bani, acest statut iconic al lui Charlot i-a creat lui Chaplin o mare problemă cînd arta cinematografului a făcut un pas istoric înainte, prin generalizarea filmului sonor la finele anilor 1920. Chaplin știa că imensa popularitate a lui Charlot înseamnă, de fapt, nu o aceeași imagine, ci o puzderie de imaginații pe care personajul le-a stîrnit. Imaginația atîtor oameni îl completa diferit pe Charlot, cel de pe ecran. Sunetul vocii sale, oricare ar fi fost, putea fi un șoc pentru spectatori.

În plus, Charlot era deja al lumii, spre deosebire de orice alt personaj cinematografic care aparținea, mai ales, spațiului cultural anglofon. Cum îl puteai face pe Charlot să vorbească atîtea limbi? Repet, această problemă reală o avea doar Charlot, nici un alt personaj de film nu ajunsese la dimensiunea la care să-și pună o asemenea problemă. Grija pentru prezervarea legendei Charlot l-a făcut pe Chaplin să meargă pe sens invers. A ales să înfrunte cinematograful sonor, persistînd în a face filme mute. Cînd, deja, cinematograful mut pierduse bătălia cu sonorul, în 1931, Chaplin produce o capodoperă mută ”Luminile orașului”. Iar în 1936, cînd cinematograful mut dispăruse practic, ultimul film cu Charlot, tot  o capodoperă mută a fost, ”Timpuri moderne”.  La finele anilor 1950, într-un interviu, Chaplin regreta că ”l-a omorît” pe Charlot cu 20 de ani în urmă. Dar nu s-a mai întors la el niciodată. De fapt, după victoria deplină a sonorului, nimic nu a mai fost la fel în cariera lui Chaplin. Geniul său era ținut de filmul fără sonor.  Filmele mute ale lui Chaplin sînt cu mult mai vii, mai emoționante și mai bogate decît cele sonore.

Este foarte răspîndită o lectură ideologică a lui Charlot. Astfel, este  readusă  în discuție tema opțiunilor politice ale lui Chaplin însuși. Sigur că alungarea sa din America, în 1952, a fost o prostie fără margini, un exces imbecil. La fel a fost și vigilența cu care diverse ”servicii” americane ori britanice au stat cu ochii pe el ca pe un inamic ideologic pînă relativ tîrziu, la jumătatea anilor 1970. Este la fel de cert că omul avea simpatii de stînga. Dar, toate monografiile serioase despre Chaplin ne indică faptul că, din punct de vedere politic, el era de o naivitate fără margini și, mai important, era departe de a fi un activist politic și, cu atît mai mult, de a fi un conspirator. Chaplin a fost un om născut și crescut într-o sărăcie lucie, provenit dintr-o lume profund defavorizată, care a ajuns imens de bogat și de faimos datorită sistemului capitalist, ”exploatînd” cu geniu întreaga paletă a sensibilității stîrnită de experiența grea a sărăciei. 

O lectură ideologică a lui Charlot, însă, reduce imensa artă a lui Chaplin la propagandă și e inutil să spun cît de mare nedreptate i se face astfel. Este cu mult mai pregnant mesajul existențial al lui Charlot decît cel social ori politic. De altfel, detenta transpolitică a personajului, care îl duce pînă la a fi purtătorul unei adevărate declarații universale a existenței, îl face să fie proaspăt și relevant pînă în zilele noastre și îl face să impresioneze orice inimă, indiferent dacă bate în pieptul unui bogat sau unui sărac. Felul în care Charlot aparține umanității îl face să nu încapă în parcela strîmtă a unei clase sociale și atît.