În lumea politică există o butadă, mai plină de semnificații decât pare la prima vedere.
Eu am auzit-o prima oară într-o discuție cu Adam Michnik, în a doua jumătate a anilor ’90, dar nu aș băga mâna în foc că el este primul care a rostit-o: „Dintr-un acvariu poți face o ciorbă de pește, dar din niciodată nu vei reuși să faci din ciorba de pește un acvariu”. Vorbele fostului disident polonez din anii de aur ai Solidarității mi-au revenit pregnant în minte ascultând intervențiile publice din ultima vreme ale președintelui Traian Băsescu. Mi-am dat seama că există o discrepanță majoră de credibilitate între mesajele transmise de domnul Traian Băsescu în calitatea oficială de președinte al României și cele de, să-i spunem, promotor, al Partidului Mișcarea Populară. Foarte credibil atunci când critică politica Guvernului din perspectiva intereselor României și ale cetățeanului, sau atunci când abordează mari chestiuni de politică externă, șeful statului capătă un aer cu totul nefiresc și puțin convingător, atunci când face apologia partidului condus de Eugen Tomac. Ca și cum s-ar chinui să îmbrace în public un costum evident prea mic, care pârâie și pocnește la încheieturi. Parafrazându-l pe Adam Michnik, aș zice că dintr-un partid politic poți face un președinte de țară, dar e infinit mai complicat ca un președinte de țară (N.B. – în exercițiu!) să-și aducă un aport decisiv la impunerea unui nou partid pe scena politică.
Firește, toată lumea știe că Partidul Mișcarea Populară este creația politică a lui Traian Băsescu, mai ales după memorabila scenă a despărțirii melodramatice de PDL. Cu toate acestea, popularitatea evidentă de care se bucură încă președintele (inclusiv la nivelul principalilor formatori de opinie din mass-media) nu se revarsă automat asupra formațiunii politice pe care acesta a creat-o, deși aceasta nu pierde niciun prilej de a se raporta la personalitatea sa. Vremurile în care Traian Băsescu a fost principala locomotivă electorală a Alianței DA și a PDL par să fi apus. Într-un fel este în firea lucrurilor să fie așa, date fiind constrângerile funcției de președinte al României. Prin Constituție, Președintele României este mai presus de partidele aflate în perpetuă dispută politică, un garant echidistant și obiectiv al stabilității politice și al bunului mers al societății. El nu se poate implica decisiv în politica partizană fără să-și compromită grav propria dimensiune politică și umană, să-și depășească atribuțiile de șef al statului și, în ultimă instanță, să încalce grav spiritul și chiar litera Constituției. Cum ar putea Traian Băsescu să promoveze Partidul Mișcarea Populară în mod credibil, oferind, în același timp, senzația confortabilă că reprezintă interesele tuturor cetățenilor României, inclusiv ale celor aflați în dispută directă pentru putere cu PMP? Pare o misiune imposibilă, ca, după zece ani în care a privit din înălțimea cele mai înalte demnități a statului român toate partidele politice, aflat încă în funcție, președintele să se implice fățiș, în mod partizan, în favoarea unui partid recent înființat, situat, deocamdată, pe o poziție modestă în opțiunile electoratului, undeva în a doua jumătate a plutonului politic. Dacă stau să mă gândesc bine, nu prea cunosc exemple de șefi de state care să fi parcurs o asemenea experiență. Ion Iliescu, de pildă, s-a întors după expirarea mandatelor de președinte, în partidul pe care l-a fondat, dar nu a mai fost, după alegerile din 2004 figura emblematică a PSD. A avut, e drept, rolul său cu greutate în interiorul PSD, dar nu a mai fost principala locomotivă a partidului în disputele electorale. Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, alții îți veneau în minte când rosteai numele Partidului Social Democrat. La fel acum, când spui Partidul Mișcarea Populară, Eugen Tomac, Elena Udrea, Teodor Baconschi sunt cei care îți vin, automat, în fața ochilor. Chiar și după terminarea mandatului, actualul președinte al țării va putea fi o figură tutelară a PMP, tabloul de pe fundal, omul care va pilota din umbră partidul, dar este greu de crezut că el ar putea deveni o locomotivă eficientă pentru tractarea partidului, cel puțin la alegerile din viitorul apropiat. Pentru că orice am face, oamenii recomandați de Traian Băsescu nu sunt totuna cu Traian Băsescu însuși.
În condițiile în care așa cum s-a spus, alegerile europarlamentare vor fixa pilonii pe care se va înălța viitoarea construcție a dreptei unite, Partidul Mișcarea Populară trebuie să știe că aportul lui Traian Băsescu la scorul electoral al partidului nu va fi unul determinant. Organizarea în teritoriu, sprijinul primarilor apropiați partidului și calitățile personale ale celor implicați în campanie vor fi decisive pentru rezultatul final. Este greu de crezut că intensitatea mesajelor de susținere ale președintelui va fi mult diferită de cea de până acum. Deviza liberalilor, „Prin noi înșine!”, va trebui, de voie, de nevoie, să fie aplicată și de populari. Șansele unei apariții deus ex machina a președintelui, care să ia partidul de unde să află și să-l plaseze peste noapte în topul preferințelor românilor sunt, din păcate, nule. Inclusiv în situația fericită în care șeful statului ar găsi, până la urmă, o cale, la limita legii, pentru a-și asocia indestructibil imaginea de cea a partidului. Soluția eficientă pentru lipirea imaginii președintelui de cea a Partidului Mișcarea Populară este, de aceea, mai degrabă cea inversă: partidul nu trebuie să-l (mai) aștepte pe președinte ca pe vestitul Godot, ci să preia TOATE mesajele și inițiativele acestuia pentru a le susține în spațiul public și a le promova în parlament. Practic, să-i dubleze vocea. Chiar cu riscul redundanței. Identitatea de viziune dintre președinte și partid ar deveni astfel de domeniul evidenței și aproape nici nu ar mai fi nevoie ca șeful statului să spună foarte explicit că este un susținător înfocat al Partidului Mișcarea Populară.
În ceea ce-l privește, președintele Traian Băsescu, el ar trebui să fie nucleul în jurul căruia să se închege viitoarea construcție a dreptei unite. Omul care să strângă în jurul său toate energiile și ideile, să risipească neîncrederea, să tempereze orgoliile și să armonizeze pozițiile divergente. Un lider puternic și respectat de toată lumea, cu importante conexiuni internaționale, al cărui cuvânt să cântărească greu în luarea deciziilor și care să dirijeze toată activitatea dreptei românești, indiferent de numărul de partide din care aceasta ar ajunge să fie alcătuită la un moment dat și de forma în care se vor coagula acestea (fuziuni, alianțe etc.). În ultimă instanță, Traian Băsescu ar trebui să devină președintele alternativei de dreapta a României. Rolul său ar trebui să fie, mutatis mutandis, cel jucat de Corneliu Coposu în CDR, la începutul anilor ’90.
Un lucru este cert : Traian Băsescu va mai avea multe lucruri de făcut în politica românească și după încheierea mandatului de președinte al României. Va rămâne o voce puternică a dreaptei în spațiul public, își va impune cu aceeași energie viziunea proprie în politica românească, va fi un sprijin util pentru toți politicienii care îi împărtășesc opiniile. Dar nu va mai fi pentru nimeni, cel puțin în viitorul apropiat, o pleașcă electorală.
Recomandările noastre
