1. Ucraina are dreptate. Noua guvernare de la Kiev este perfect legitimă. Legitimitatea sa izvorăşte de la Rada Supremă, perfect constituţională, democratic aleasă de cetăţeni, care reprezintă poporul ucrainean după fuga laşă a lui Ianukovici. Acesta nu mai este preşedinte al Ucrainei, din niciun punct de vedere. În primul rând, el nu se află pe teritoriul Ucrainei, nici măcar în teritoriile controlate de armatele ruse ori "bandformirovaniile" locale. În al doilea rând, el a fost supus impeachment-ului de către legislativ, iar faptul că nu s-a prezentat pentru a-şi apăra cauza doar legitimează suplimentar decizia deputaţilor.
2. Crimeea nu este teritoriu rusesc. Rusia nu are niciun drept la a o revendica, nici istoric nici juridic. Istoric, Crimeea aparţine tătarilor, care, deşi minoritari astăzi, pot fi consideraţi unica populaţie băştinaşă, şi de dreptul la acest pământ nu s-a găsit Stalin să-i lipsească. Iar cum tătarii susţin noua guvernare, întrebarea se închide. Din punct de vedere juridic, nimeni nu l-a obligat pe Hruşciov să dea peninsula Ucrainei, iar după destrămarea URSS, Rusia a recunoscut şi chiar garantat mai târziu, integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv iminent posesiunea asupra Crimeei. Afirmaţiile lui Putin despre eliberarea sa de dreptul de a le respecta în raport cu noua Ucraină creată de revoluţie sunt aberante. Revoluţia nu a creat un alt stat, şi îndeobşte o revoluţie nu creează un alt stat, ci mai degrabă metamorfozează unul deja existent, în funcţie de "spiritul vremilor". Iar comparaţia făcută de unii între Crimeea "rusă" şi Transilvania este de-a dreptul anacronică, neagă nativitatea românilor în provincie, din start anulează Trianonul şi legitimează Dictatul de la Viena.
3. Ucraina este "scutul antirachetă" al Moldovei. În condiţiile în care se află Republica Moldova de 20 de ani încoace, unica posibilitate de a se integra în UE este să reziste presiunilor Kremlinului (pe lângă cele locale). Iar unica posibilitate de a rezista Kremlinului, este rezistenţa Kievului. Atât timp cât Ucraina rezistă, iar aceasta este un fruct cu mult mai mare şi mai dulce (pe lângă care Moldova este un sâmbure stricat) pentru Putin, Moldova poate continua apropierea de UE până la semnarea acordului de asociere, limitându-se la provocări punitive gen referendumuri în Găgăuzia, şi hărţuirea unui liceu din Tiraspol. În cazul căderii Ucrainei, căderea Moldovei rămâne o chestiune de timp, ori Moscova ne calcă în picioare precum un Guliver pe o furnică, mai ales cu o asemenea guvernare de "mărţişori", cum avem astăzi la Chişinău.
4. Românii din Cernăuţi şi sudul Basarabiei. Opinia că, chipurile, România ar putea profita de pe urma crizei din Ucraina pentru a recupera pământurile sale istorice, este visul unei nopţi de iarnă. În primul rând, românii nu mai constituie demult majoritatea în regiunile Cernăuţi ori Odesa, şi asta nu de ieri de azi, ci de cel puţin jumătate de secol. Şi acei români care continuă să locuiască acolo sunt deja complet integraţi societăţii ucrainene, iar adeziunea lor pentru statul român este cel puţin discutabilă. În al doilea rând, România şi-a renegat dreptul ca stat la aceste teritorii, prin tratate internaţionale semnate, începând cu cel de la Paris din 1947, şi revendicarea acestora acum, pe lângă faptul că va trezi ostilitate în UE, va da mână liberă pretenţiilor altor state asupra a propriu-zis teritoriilor României (Ungaria în primul rând). Doar o eventuală dezmembrare şi dispariţie a statului ucrainean ar crea condiţii pentru reîntoarcerea provinciilor istorice româneşti, dar aceasta nu se va întâmpla. 5.Resentimentele nu-şi au locul. A evoca evenimente anterioare, în care Ucraina a avut interese anexioniste faţă de Basarabia ori alte pământuri româneşti, este total neavenit în această situaţie. În primul rând Ucraina de astăzi nu este nici cea din 1918, nici cea din 1940. A nu-i susţine pe ucraineni astăzi, pentru că Petliura nu ştiu ce voia în 1918, înseamnă că poate ar trebui să-i urâm pe greci pentru că Alexandru cel Mare a trecut cândva Dunărea?
6. Separatismul. Moldova este unul din deja tot mai multele state lovite de virusul separatismului, instigat de interese străine şi îmbrăcat în haina autodeterminării. Nu recunoaştem Abhazia şi Osetia de Sud, Kosovo, condamnăm tendinţele separatiste filomaghiare ale secuilor din Transilvania, avem Transnistria separatistă şi o Găgăuzie cu pretenţii la noi acasă, şi acum să închidem ochii la scenariul aproape identic din Crimeea? Este sub orice critică o asemenea atitudine. Mai mult, cu o Ucraină antirusă în spate,Transnistria noastră va rămâne o oază de deşertăciune sortită unei morţi lente în propriul său acid antimoldovenesc. Iar cu o Rusie învingătoare în spate, rolul de "Transnistrie" riscăm să-l jucăm noi înşine.
7. Criza din Ucraina nu este o luptă între ortodoxism şi occidentalism. Solidaritatea ortodoxă manifestată de unii cu Rusia este de-a dreptul infantilă. Nici revoluţia şi nici războiul care se screme să înceapă, nu poartă un caracter religios. Şi dacă a existat o participare a bisericii, cel puţin a unor reprezentanţi ai acesteia, atunci aceasta a fost de partea Maidanului, ori încă înaintea răzgândirii lui Ianukovici, toţi liderii religioşi ai Ucrainei au semnat un manifest prin care susţineau asocierea cu UE. Ori poate Biserica Ortodoxă din Ucraina (ori mai bine zis bisericile, căci sunt 3, plus cea greco-catolică) este trădătoare ale creştinismului, masonerie occidentală? Dar Rusia nu este nici pe departe drapelul ortodoxismului. Faptul că astăzi ruşii pun înapoi cupolele pe biserici, nu-i scuteşte de vina de a le fi dărâmat în trecut cu atâta evlavie. Aceiaşi bolşevici conduc Rusia, iar patriarhul Kiril a dat o nouă interpretare a "Păcii Creştine": pentru a nu se vărsa sânge, nu trebuie oprit agresorul, ci trebuie să capituleze apărătorul.
8. Mitul fasciştilor ucraineni mai periculoşi decât Rusia. Orice revoluţie are aripa sa radicală, care joacă un rol deloc neglijabil în victoria acesteia. Este şi cazul Ucrainei, unde "Pravyi Sektor" a avut un rol foarte important şi a dobândit o influenţă oarecare asupra noii guvernări. Dar niciodată aceste elemente radicale nu preiau puterea. Ce s-a întâmplat cu "turbaţii" din Franţa, ori cu anarhiştii lui Mahno în Rusia? Au sfârşit pe eşafod. În Ucraina nu va veni niciodată la putere o forţă radicală, pentru că denaturează întreaga idee a revoluţiei (cea pro-europeană) şi nu este susţinută decât de o mică parte a populaţiei, care-i sunt şi membri. Şi oare o bandă de naţionalişti ucraineni este mai periculoasă decât un întreg imperiu rus?
Recomandările noastre
