Circulă o glumă zilele acestea prin mediul gazetăresc, că Francois Hollande face mai mult în afara Palatului Elysee, decât în interiorul reședinței prezidențiale, aluzie la relația sa amoroasă cu actrița Julie Gayet, alăturată prestației slabe în domeniul politicilor interne, sociale și economice, care l-au adus la o popularitate scăzută record.
Oricât s-a străduit bietul Hollande să întoarcă lumina reflectoarelor spre nou formulatele planuri de relansare a economiei, că atenția a rămas îndreptată tot spre idila sa, mai ales că acesta a răspuns abia recent sumedeniei de întrebări pe care jurnaliștii le aveau în legătură cu viața sa privată.
În ton cu gluma menționată mai sus, se poate spune că într-adevăr Francois Hollande face mai mult...însă și în afara Franței iar recentele decizii luate de administrația socialistă de la Paris stau dovadă fermă. În mai puțin de un an, trupele franceze au fost mobilizate pe două fronturi africane, cel din Mali și Republica Centrafricană, în momente cheie din evoluția internă a celor două țări.
Dincolo de obligația morală a Franței de a-și proteja fostele colonii, intervenția promptă a armatei franceze în vestul Africii a blocat formarea unei solide baze islamiste în regiune care, laolaltă cu instabilitatea din Libia, ar fi fost o perfectă rampă de lansare a atacurilor teroriste înspre Europa. Luând în considerare recentele avertismente privind riscul ca miile de militanți islamiști originari din Europa, și care luptă cot la cot alături de insurgența anti-Assad, să repatrieze jihadul pe Bătrânul Continent, rolul profilactic al operațiunilor militare franceze este cu atât mai mult evidențiat.
Hollande a bătut și toba războiului împotriva regimului de la Damasc atât de ferm încât opinia publică internațională nu mai avea nicio îndoială că un atac militar asupra instalațiilor siriene este iminent. Zăngănitul de arme la Paris a fost repede stins de reacția cumpătată, nu știu dacă neapărat și cea mai inspirată, a administrației americane, mult mai preocupată de haosul din Egipt decât de ipoteza unui nou conflict armat, de data aceasta la porțile NATO. În Israel, Hollande a fost văzut ca un erou după ce s-a pus luntre și punte în calea unui acord dintre Iran și Occident, condiționând orice avans în aceste tratative de garanțiile date de Republica Islamică că își va reduce considerabil programul nuclear.
Mulți susțin că agenda de politică externă asertivă a președintelui francez nu este decât o continuare a celei articulate de predecesorul său Nicolas Sarkozy, cel care a preluat inițiativa în criza libiană din 2011, dând tonul unei intervenții armate care a dus în final la răsturnarea de la putere a unuia din cei mai crânceni dictatori africani. O altă explicație este spațiul de manevră pe scena internațională găsit de Franța după declinul în care se află acum influența Statelor Unite la nivel mondial.
Parisul mai caută să pozeze în vioara întâi a operațiunilor militare europene pentru a trezi interesul britanicilor și germanilor pentru propunerea Franței, rămasă fără efect pentru moment, de lansare a unei armate europene. Exemplul francez se vrea cu atât mai concludent cu cât americanii și-au mutat centrul de greutate din Europa spre Pacificul de Vest, lăsând în urmă un vid pe care francezii ar dori să îl umple. De altfel, Franța și-a dorit mereu, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, să își recâștige rolul crucial în politica internațională.
Pentru moment, implicarea trupelor franceze în focarele de instabilitate din Africa a trecut fără o opoziție semnificativă din partea opiniei publice, probabil tocmai prin prisma credinței că Franța trebuie să aibă grijă de fostele colonii. Dincolo de calculele geostrategice și de imagine ale experților de la Paris, Hollande trebuie să înțeleagă că prioritatea sa politică trebuie să rămână agenda internă pentru că, oricât ar fi de asertiv pe plan extern, starea economiei va fi măsura cu care în final va fi cântărit mandatul său.
Recomandările noastre
