Cînd am început să povestesc cîte ceva despre Filippo Lippi, am subliniat, mai ales, două aspecte: pe de o parte, caracterul lui stricat, pe de altă parte opera sa impresionantă.
În plus, avem 600 de ani de cînd omul Filippo Lippi a trăit și a pictat. Tocmai pentru că opera lui Filippo Lippi este atît de puternică, mi se pare că este cazul să spun ceva despre legătura dintre caracterul artistului și creația sa. Mă plasez, astfel, într-o interogație veche de cînd lumea (semn că e importantă) și fără un răspuns decisiv (semn că e complicată): ce contează pentru noi, publicul culturii, omul care a creat ceva sau creația în sine - spre ce anume să se îndreptăm privirea, în primul rînd?
După cum se știe, există două răspunsuri cu totul opuse ce se pot da chestiunii. Unii, cred că opera însăși este un act etic și, prin urmare, nu poate fi despărțită opera de autor. Ba mai mult, ca să înțelegi opera trebuie să-l cunoști pe autor și doar astfel îi poți pătrunde adevăratele sensuri. Un stricat nu poate produce opere de înalt nivel etic, chiar dacă estetic acea operă poate fi valoroasă - carența etică a autorului o împiedică să fie o operă împlinită. La noi, mai ales după 1990, o asemenea judecată a cîștigat mulți adepți. Operele lichelelor care s-au gudurat pe lîngă Partidul Comunist au fost, imediat, înlăturate, chiar dacă, pînă la acel moment, nu fuseseră puțini cei care vibraseră la contactul cu ele.
Alții, dimpotrivă, cred că opera are autonomie - una e artistul, alta e opera lui, iar ceea ce se judecă este opera, căci ea are miză perenă. De aceea, este recomandabil să evităm să cunoaștem mai bine pe autor, căci o asemenea cunoaștere ne-ar putea altera capacitatea de a analiza ”obiectiv” opera. Firește, nu încerc să tranșez aici această dispută culturală, fie și pentru că eu însumi nu am un răspuns foarte clar.
Cazul lui Filippo Lippi, însă, ne poate indica o vagă schiță a unui răspuns posibil, arătîndu-ne ce se întîmplă cînd binomul operă-autor este plasat în lungă perspectivă. Defectele lui Lippi au pălit după 600 de ani - pentru cei de azi, ele sînt, doar, o poveste picantă fără nici un fel de consecință morală. Toți cei cărora Lippi le-o fi făcut rău au murit de mult. Atît de demult, încît nimeni nu-i mai știe. Și, odată cu ei și cu urmașii lor și cu urmașii urmașilor lor, s-a îngropat, în morminte necunoscute, răul pămîntesc săvîrșit de pictor. Dumnezeu, l-a judecat desigur, dar nu știm cum. Pe Pămînt, însă, opera lui trăiește. În vremea lui, trebuie că mulți îl detestau cu bun temei și, poate, și mai mulți judecau aspru protecția nemeritată de care se bucura. În acel context, fără îndoială, precaritatea morală a lui Filippo Lippi se resimțea acut în comunitate. Oamenilor, lui Cosimo și lui Lorenzo inclusiv, probabil că le era greu să aleagă între a-l blama pe Lippi pentru ceea ce era sau a-l admira pentru ceea ce picta. Nouă, însă, ne e ușor. Nefiind contemporani cu relele lui, dar fiind contemporani cu pictura lui, nu avem a ezita: îl prețuim și-l admirăm. Ce vreau să spun este că, dacă un păcătos insuportabil lasă o operă care dăinuie peste secole, timpul lung șterge răul și memoria îi este salvată. Dar, dacă păcătosul trăiește încă, dacă cei ce au suferit de urma ticăloșiei lui sînt încă vii, dacă răul făcut de el încă produce consecințe dureroase, atunci asupra operei sale se extinde judecata făcută lui. Pînă să treacă secolele și să ajungă la momentul la care moralitatea autorului nu mai contează, opera trece prin examenul dur al contemporanilor, care nu o pot distanța de cel ce a creat-o, de cel pe care ei îl cunosc nemijlocit. Nu mă întrebați dacă așa e drept ori nu că nu știu să răspund - la dreptate, oricare dintre dumneavoastră se pricepe mai bine decît mine...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
