Mă uit în jos la micuţa tuciurie de lângă mine, care cu un zâmbet şăgalnic şi ochi mari, inteligenţi, mă somează - cu tonul ultimativ al unui glăscior de copil - să-i dau un leu, în timp ce suge prin pai sucul dintr-un pahar de plastic.
O intreb de ce trebuie să-i dau bani. „Acum eşti pe strada mea şi trebuie să-mi dai un leu!”, vine răspunsul ei prompt, care nu admite replică. Insistă minute bune, atenţionându-mă cu arătătorul îndreptat spre pieptul meu, până se plictiseşte şi pleacă agale mai departe. O urmăresc cu privirea să văd ce urmează. La câţiva zeci de metri, aşa cum mă aşteptam, iese maică-sa de după un chioşc de ziare, de unde îşi supraveghease copila şi pleacă împreună mai departe. Doar-doar poate pică alt fraier! Scena avea loc zilele trecute în preajma Pieţei Matache din Capitală. Mi-am amintit instantaneu celebra replică rostită de regretatul Gh. Dinică în filmul „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!”. Acum nu mai era vorba de nicio poveste, ci suna mai mult a ameninţare, plata unei taxe de protecţie. Astăzi tratăm fugitiv, cu oarecare umor şi, probabil, cu acceptare inconştientă o scenă ca aceasta. Dar ce se va întâmpla în viitor, (Atenţie! Poate va suna şocant!) când vom fi noi, cei de azi, oale şi ulcele?
Întâmplarea recentă mă obligă să revin pe scurt asupra subiectului tratat de subsemnatul într-o postare anterioară pe evz.ro. Prognozam atunci că nu se va putea petrece nicio schimbare în bine în viaţa unui număr mare de cetăţeni ai României. Atât între ei, cât şi între ei şi restul societăţii în care trăiesc şi se complac - o bună parte a lor - să fie trataţi tacit de către majoritatea populaţiei drept persoane ce aşteaptă să fie asistate social. Care solicită mereu, cu falsă umilinţă, ajutor material de la bugetul statului sau de la alţi cetăţeni miloşi şi iată că au început chiar să pretindă pomenile cu agresivitate, de foarte multe ori folosindu-se de inocenţa propriilor copii. Şi mai grav este că procedeul nu-i aplicat numai de unii membri ai etniei rome, ci şi – în mai mică măsură, totuşi - de unii majoritari aflaţi în nevoie, alcoolici sau, pur şi simplu, fără chef de muncă, analfabeţi sau prea puţin alfabetizaţi. Singura modalitate de a diminua considerabil în viitor diseminarea acestui fenomen distructiv pentru progresul societăţii este, aşa cum afirmam, EDUCAŢIA. Aici este nevoie de rolul ferm al Statului. Nu este de conceput să te stabileşti astăzi ca proaspăt imigrant ori să fii de secole venit şi aşezat într-o ţară europeană, cum este şi România şi, în loc să te integrezi locului, preferi să te menţii într-o comunitate închisă, cu tradiţii şi obiceiuri anacronice - perpetuate oral de secole - care iţi blochează inerent accesul la progres în cadrul societăţii în care ai ales să trăieşti şi, totuşi, să accepţi să bălteşti în propia-ţi ignoranţă cu care ai venit. A evita integrarea, înseamnă de fapt asumarea statutului de ocupant. Fiindcă în Europa nu tradiţiile atemporale şi apartenenţele religioase guvernează vieţile locuitorilor săi!
Am procedat atunci la o trecere sumară în revistă a situaţiei alambicate a comunităţii rome de la noi, care - conform unor studii sociologice neoficiale - în mai puţin de un secol ar putea deveni majoritară în România, dacă se menţine raportul existent de natalitate între actuala majoritate şi minoritatea romă. Concluzionam că, „atâta timp cât nu se vor găsi căi legale cu caracter obligatoriu, pentru a-i determina pe romi să înţeleagă că fără o EDUCAŢIE primară, medie şi superioară, copiii celor mai mulţi din aceasta etnie, pe nedrept blamată, nu au nicio şansă să depăşească condiţia mizerabilă în care se zbat acum ei ca părinţi”. Mai cu seamă la oraş, este remarcată tendinţa romilor tineri şi, mai ales a fetelor, de îndepărtare de obiceiurile vechi, de portul tradiţional şi puţin le pasă de staboruri, bulibaşi, regi etc., de care dacă-i întrebi, încep sa râdă şi rămân în continuare cu căştile mobilului înfipte în urechi, chiar dacă mulţi dintre ei au ocupaţii pasagere minore ori se opresc la mătură, în special fetele. Este un început promiţător, însă lipseste EDUCAŢIA care, dacă ar fi avut loc la timpul potrivit, le-ar fi oferit o paletă mai largă de posibilităţi. Sigur, există şi un număr apreciabil de personalităţi ridicate din rândul etniei rome, în diferite domenii, cu preponderenţă în cele artistice, cu care România se mândreşte, dar „cu o floare nu se face primăvară” şi nu puţini sunt cei care – din motive doar de ei ştiute – evită, din păcate, să-şi recunoască originea. În pofida proiectelor frumos ambalate, EDUCAŢIA şchioapătă serios în rândul comunităţii rome, lovită perpetuu de sărăcie şi ignoranţă. În schimb, pentru a hrăni apetenţa pentru vulgaritate a multor „oameni de bine”, mass-media tabloidă autohtonă exploatează diferendele excesiv vocale dintre unele clanuri ţigăneşti sau excentricităţile unor romi care, deşi aparent nu se ocupă cu nimic, aruncă ostentativ cu nemiluita - în ritmuri de manele - teancuri de bani peste tinere bine bronzate, dezgolite cu un prost-gust provocator, în cadrul unor emisiuni tv care propagă subcultura, gustul facil la nivel naţional şi fac un rating uriaş pe această cale, lansând curent pe piaţa showbizz-ului dame siliconate şi buzate cu botox, care reusesc cu greu să lege inteligibil două cuvinte, vedete de carton. În acelaşi timp, comunitatea romă este manipulată în scop electoral de politicienii momentului, constituind o permanentă masă ieftină de manevră. Oare viitorul acestei ţări nu reprezintă o preocupare pentru entităţile ei politice de top? Se pare că nu, din moment ce tocmai EDUCAŢIA este acum tratată superficial, doar la modul declarativ. Ce ar putea să se aleagă, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, de un stat cu o populaţie majoritar semi-analfabetă la acele timpuri, dacă prognozele sociologice actuale se vor adeveri? Să speram că autorităţile statului se vor organiza temeinic şi vor acorda în timp util atenţia necesară ridicării standardului de EDUCAŢIE al poporului acestei ţări, astfel încât viitorul super-tehnologizat să nu-l găsească nepregatit!
Recomandările noastre
