Eram Consul General la Chicago, acum 14 ani. Una dintre marile mele plăceri - nu mai pun la socoteală că era obligație de serviciu -, era acea de a cunoaște cît mai mulți români stabiliți acolo.
Îmi placea mult să stau de vorbă cu ei, să le aflu poveștile de viață. Orice român care pleacă din țara lui, parcurge un continent și un ocean, și se așează în America are o poveste cu ceva spectaculos în ea. Mai ales cei care au făcut drumul acesta înainte de 1990 - pentru ei, totul avea un dramatism în plus. Nu-i vorbă, și printre emigranții de după 1990 găseam povești din care aveam ceva impotrnat de învățat despre natura umană, despre istorie, despre țara mea. De pildă, povestea lui acestui tînăr.
Venise la Consulat cu o nevoie și, în timp ce consulul îi întocmea hîrtiile, am stat de vorbă cu el. Avea 24 de ani. Venise în America la 19 ani, cîștigînd Loteria Vizelor. Se născuse și trăise toată viața lui într-un sat nu foarte bogat de prin părțile Buzăului - avea 4 frați și o soră. În ziua în care a plecat în America, nici unul dintre membrii majori ai familiei sale nu lucra nimic. Trăiau mizer, dintr-o combinație de ajutoare sociale și alocații pentru minorii familiei. Poate și ceva expediente. A aplicat la Loterie completînd un cupon dintr-un ziar, că așa făcuse și fratele lui mai mare. El a cîștigat. Cînd a aflat că va trebui să plece în America, l-a luat amețeala: nu doar că habar nu avea limba engleză, dar nu ieșise din satul său decît de două ori în viață, și atunci pînă la Râmnicu Sărat. A strîns banii de avion în cîteva luni și a luat bilet pînă la Chicago. De ce tocmai la Chicago? Pentru că trecuseră o dată pe la el pe-acasă niște evangheliști americani care le lăsaseră ceva cărți și acolo a găsit o adresă. Era în Chicago. A aterizat pe aeroportul O'Hare fără să știe limba și fără să știe pe nimeni. A început să plîngă, așezat lîngă bagaje, în fața aeroportului. Habar nu avea ce să facă. După un timp, a fost reperat de poliție. A arătat actele. Polițiștii au sunat la una dintre bisericile românești din oraș. A fost preluat și, inițial, cazat în subsolul bisericii. Acolo, măcar, a găsit români cu care se putea înțelege. Unii, pe cîțiva dolari, au început să-i dea de lucru. Acum, după cinci ani, știa bine limba, muncea de rupea pămîntul, se mutase într-o garsonieră doar a lui, avea mașină și trimitea ceva bănuți acasă unde, îmi spunea cu mîndire, sora lui mai mică merge la facultate pe socoteala lui. Avea două și, în unele zile, trei joburi. Dimineața lucra într-o echipă de parchetari români, iar noaptea își găsise un post de ”doorman” la un bloc din centrul orașului. Uneori, în weekend, mai făcea și pe ”delivery boy” pentru o pizzerie din cartierul lui, ținută de niște amici.
L-am întrebat: ”Deci, în România nu munceai?” ”Deloc.” ”Și ce făceai?” ”Stăteam toată ziua. În curte, pe strada din fața curții, mai mergeam la bufet...Nu făceam nimic”. ”Și în America ai trei joburi. Muncești de rupi. Cum așa?” ”În America, n-am încotro. Și mai e ceva. În America, pornind de la zeo absolut, am putut vedea direct, imediat, roadele muncii mele. După primele trei luni de muncă la parchet, am putut pleca din subsolul bisericii și m-am mutat într-o cameră cu un coleg de muncă și împărțeam chiria. Era, deja, altceva. După un an, mai ales cînd mi-am luat și al doilea job, m-am mutat singur și am putut să-mi permit rate la o mașină. După trei ani de America, deja l-am chemat pe tata, i-am arătat ce-i pe-aici și l-am luat cu mine la parchet. Cît a stat aici, trei luni, a făcut și el un bănuț. Acum, vin tata și fratele meu, îi bag iar la parchet, sper să-i pot ține aici 6 luni, și pleacă iar cu niște bani acasă.” ”Dar, explică-mi, te rog, cum de nu munceați nimic în România și a dat hărnicia peste voi aici, în America?” ”Păi, în România, pe strada noastră, erau oameni cu diverse servicii și vedeam că trăiesc cam ca noi, care nu munceam deloc. Între salariile lor și ce strîngeam noi din ajutoare, mare diferență nu era. De ce să muncești? Aici am înțeles repede că altfel nu se poate, dar se și vede imediat cînd muncești. Uite, eu, după 5 ani, mă uit în urmă și văd cît ma progresat. N-aveam nimic acum 5 ani. Muncesc trei joburi și acum am casă, am mașină, îmi aduc rudele aici, le trimit bani, ba mai și mergem în cîte o mică excursie. Dacă munceam la fel în România nu realizam nici măcar jumptate din cîte am realizat aici.”
De atîția ani, nu-mi iese din mintea povestea aceasta. Am înțeles atunci că diferența cea mai importantă între prosperitate și pauperitate ține de felul în care este în mod real, nu lozincard, valorizată munca. O lume în care ai pe măsura muncii - dacă muncești mult, ai mult, dacă nu muncești, nu ai - este o lume prosperă. Sigur, pare banal, pare simplu - dar cît e de complicat, de fapt. Într-adevăr, în România, distanța de nivel de trai între cineva care muncește, nu zic pe salariul minim, ci pe un salariu între cel minim și cel mediu, și cineva care trăiește exclusiv de pe urma ajutoarelor de la primărie, a alocațiilor și, eventual, a cerșitului, nu este mare deloc. Și unul și celălalt sînt săraci. Munca, de fapt, nu face nici o diferență. Pe de altă parte, sînt pline televizoarele de exemplul marilor averi făcute fără muncă.
O idee nouă pentru o guvernare în România ar fi aceasta: să își stabilească drept obictiv strategic organizarea societății astfel încît să se poată vedea repede diferența dintre cei care muncesc și cei care nu muncesc. Valorizarea muncii este, cred, factorul de progres esențial. Atîta timp cît între a munci și a nu munci nu e mare diferență, nu vom merge înainte.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
