Unul dintre marii critici literari austrieci ai secolului trecut, Jean Améry, vorbea despre un fel de boală care cuprinde uneori sufletul austriac (”mobrus austriacus”) și care se manifestă printr-o ciudată și voluptuoasă preferință pentru moarte, o plăcere disperată a suferinței, o preocupare pentru diformitățile umbroase al trupului și sufletului.
Acest gen de patologie capătă particularitate în spațiul fost habsburgic, un spațiu al nostalgiei de catifea grea, al căderii, al unei fost frumuseți. Îmi imaginez ”morbus austriacus” ca pe o rătăcire a unui refugiat din primul război mondial prin frig, pe un cîmp înghețat infinit, sub un cer plumburiu, mergînd greu în glod. Un anume fel de singurătate. Cu talent, această stare produce o mare literatură: Trakl, Kafka, Hofmannsthal etc. Acești mari scriitori, spune Améry, sublimează patologia de care sînt cuprinși încercînd să creeze ceva încă mai mare decît moartea și, adaug eu, se trezesc în plin infinit, lipsiți de repere. Sînt ca niște bolnavi incurabili care vor să acopere, cumva, boala lor. Thomas Bernhard, însă, e altfel. Tot dintre marii bolnavi de ”morbus austriacus”, el nu încearcă să depășească moartea trecînd dincolo de ea, ci încearcă să scoată ceva din ea. Să-i extragă spaima care să-i devină energie vitală, eventual. La el, ”morbus austriacus” erupe violent și nici nu vrea să se vindece. Cînd a înțeles că e înconjurat de moarte, Bernhard s-a cutremurat, cînd a înțeles că ceilalți refuză această luciditate, s-a lepădat de ei. Faptul că detesta Austria pînă acolo încît a interzis publicarea scrierilor sale în propria sa țară (interdicție valabilă și azi!) pare o excentricitate doar pentru acela care nu și-a luat răgazul să coboare în profunzimile scrisului său. Dimpotrivă, pentru oricine o face, această dispoziție de dispreț radical apare ca o consecință firească a crezului său.
Într-un eseu pe care l-a scris în apogeul activității sale creatoare, Bernhard stabilește jaloanele literaturii sale în două principii: ”Moartea face totul de nesuportat” și ”Moartea face totul posibil”. Mulți au spus că este influențat, măcar stilistic, de Wittgenstein și de faimoasa lui aserțiune ”Limitele lumii mele sînt limitele limbajului meu”. Intensitatea constantă a refuzului de a accepta ontologic această lume, întinsă pe o operă de vaste dimensiuni, care cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, poezii și eseuri, asociată cu migala cu care construișete fraze lungi, arborescente și aparent rătăcitoare, îl fac pe Bernhard să fie un scriitor cu mulți și devotați fani. Am avut surpriza să constat că, în România, Thomas Bernhard are succes. S-au montat cîteva din piesele lui (prima, dacă nu mă înșel, a fost capodopera ”Creatorul de teatru”, producție din 2002 a Teatrul Act, în regia lui Al. Dabija, cu un Marcel Iureș excepțional) și s-au publicat cîteva romane ale sale (”Vechi maeștri” la Paralela 45, ”Extincție” la Art etc.) N-aș vrea să se înțeleagă, din cele ce scriu în această scurtă notă, că Bernhard este un autor tragic, complet sumbru. Textele lui mustesc de comic deopotrivă, pentru că obsedanta moarte nu îi poate apărea cuiva cu adevărat preocupat de ea fără o uriașă dimensiune ironică. Poate că, uneori, comicul lui Bernhard este grotesc – dar dimensiunea ironiei morții (care, sesiza un critic, este pentru el măsura tuturor lucrurilor) nu poate fi cuprinsă altfel.
În ”Extincție”, de pildă, ultimul și totodată cel mai amplu roman al său, protagonistul este un spirit liber care se trezește de-odată moștenitor al unei averi și al unei situații de putere socială pe care le refuză, de fapt. Este o transparentă parabolă a condiției umane care ne e dată fără să ne întrebe nimeni și pe care o ”moștenim” cum ne pricepem fiecare. În fapt, e o povară. Ca să se poată elibera, protagonistul trebuie cumva să distrugă moștenirea întregii sale familii – o familie cu probleme și ascunzișuri urîte, așa cum sînt cele mai multe familii din această parte a Europei , atît de încărcată de o recentă istorie mizerabilă și irepresibilă. Un elan blasfemiator fără limite îl cuprinde pe eroul principal din ”Extincție”, iar ceea ce detestă cel mai mult este faptul moștenirii în sine.
Am terminat, recent , ”Extincție”. Și ea pe mine.
Recomandările noastre
