Ultimul volum de teatru al lui Valentin Nicolau, „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, în curs de apariție la Editura Nemira, conține trei vise într-un act și eseul „Un teatru al cunoașterii interioare”, un text pe care l-a scris în urmă cu câţiva ani pentru un număr al revistei „Alternatives Theatrales”, scrie Yorick.ro.
Toate cele trei texte dramatice înmănunchiate în acest ultim volum configurează un univers tulburat, cu realități paralele, planuri multiple, vieți frânte și, într-un fel, deasupra tuturor planează amenințarea morții. În toate se simte căutarea unui sens, a unei alte lumi, a unor semne tainice.
Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Valentin Nicolau plasează acţiunea în lumea largă, marele spital, „unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger”, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune.
Prima replică astăzi suna altfel, stârnind emoţii aparte: „Doftore, mor! Ai milă şi fă-mi ceva să-mi recapăt puterile (...) Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aştept în zadar o minune!”
Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore ale unui altceva. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită, undeva, într-o altă dimensiune, notează revista online de teatru Yorick.
Recomandările noastre
