Mai e puţin şi se face o lună de când Václav Havel ar fi împlinit 80 de ani. N-a apucat, din păcate, să trăiască decât 75 din cei pe care i-am fi celebrat la 5 octombrie. Dar, ne-am obişnuit cumva ca miturile să se stingă lângă noi, în timpul vieţii ce ni s-a dat.
NOTĂ: De fapt, însă nu ele, miturile, pier, se duc, dispar. Ci numai carcasa lor. Învelişul. Ambalajul.
Ideea mi-a fost adusă brusc la lumină de o întrebare, pe care mi-a pus-o un bun prieten, în cadrul unei anchete jurnalistice. O chestiune grea, tăioasă, jenantă şi rece ca lumina spectrală a unui examen anatomo-patologic(!). De ce n-avem şi noi un Havel?... Voi repeta!
Problema nu e deloc simplă. Întrebarea străbate în adâncime toate straturile „geologice” ale istoriei, antropologiei, psihologiei, moralei, onoarei şi cavalerismului celor două popoare aflate în situaţia de risc al comparaţiei. Pe durata acestui fulger, constatăm că sunt în joc o seamă de diferenţe între avuturi şi „namavuturi”, între izbânde şi eşecuri, împliniri şi ratări, curaj şi codeală, lumină şi penumbră. Toate – urmare a multor vrute şi, fireşte, nevrute.
Aşadar, n-am putut avea un Havel al nostru, fiindcă tot ceea ce la ei e „mittel”, la noi este „exoflisit”; ei sunt inima Imperiului, noi suntem dincolo de marginile a trei deodată, adică încremeniţi în răspântie. La ei, Capitala este Oraşul de aur, pe când la noi ea este Oraşul de tuci sau Nimicul Paris fanariot; ei au construit un Karluv Most (Podul Carol), în vreme ce noi n-am putut trece de traversele de stejar ale Podului Mogoşoaiei. La ei, pe „uliţa cehă”, se regăsesc urmele lui Mozart, Kafka şi Smetana, în vreme ce la noi, „iarna pe uliţă” a lăsat semnele lui Gore, Paşadia şi Raşelica Nachmanson. La ei, timpul se măsoară la Pražský orloj din Staroměstské náměstí nr.1 (care, din 1410, de când a fost construit, măsoară patru Timpuri: al Europei, al Vechii Bohemii, cel stelar şi, în fine, cel babilonian!), în vreme ce, la noi, mai mult decât Ceasul de la Universitate, n-avem putinţa de a măsura ceva, în afara timpului pierdut… Şi tot aşa, fulgerul poate dura o eternitate.
Bref! N-am avut un Havel al nostru, pentru simplu motiv că el nu se putea ivi în spaţiul acesta. Noi – se ştie – nu umblăm cu mişmaşuri şi nu iubim copiile. Noi adorăm doar originalele. De aceea, în caliciul genotipului românesc nu s-a putut fecunda imitaţia Havel.
Poate doar aşa, să fim concesivi şi să punem alături U Kalicha de Gambrinus, iar, în loc de Lache şi Mache, să-l vedem pe bravul soldat Švejk maimuţărind tabloul lui Franz Josef. Abia atunci, s-ar putea să iasă un abur subţire, în care să-l întrezărim pe Václavian Havelescu.
Recomandările noastre
