De două ori în istorie, o civilizație musulmană superioară a fost la un pas de a islamiza Europa. I-a lipsit însă baza demografică. Astăzi, dimpotrivă, demografia este cea care dă având Islamului pe continent.

Reproducem în cele ce urmează un tulburător studiu al lui Michel Garfinkiel, președintelele Institutului de studii strategice și geopolitice Jean Jacques Rousseau de la Paris, publicat în Dreuz.info.

Francezii o numesc „Bătălia de la Poitiers”. Istoricii anglo-saxoni îi spun „Bătălia de la Tours”. În țările islamice, se numește „Ma’arakat Balat ash-Shuhada”, adică „Bătălia de pe Calea Martirilor”.

Este vorba de un singur eveniment: în 732, francii creștini, conduși de Charles Martel, i-au scos din Galia pe invadatorii musulmani veniți din Peninsula Iberică.

Tradiția istoriografică franceză vede în această înfruntare un „act fondator” al națiunii.

Istoricul militar german Hans Delbrück afirmă că este „evenimentul cel mai important din istoria omenirii”.

În 1942, Adolf Hitler le mărturisea unor apropiați:

„Mai bine ar fi câștigat islamul... Această religie răsplătește eroismul și promite paradisul războinilor... Animați de un astfel de spirit, germanii ar fi cucerit lumea... Dar creștinismul i-a împiedicat.”

Totuși, nimic nu dovedește că o victorie musulmană la Poitiers ar fi răsturnat cu adevărat istoria. Cel puțin pe termen lung.

După 732, Islamul și-a reluat ofensiva, de la un capăt la altul al Europei și adeseori cu succes.

- În Spania, arabii, sosiți aici în 711, își consolidează dominația pentru mai multe veacuri;

- În Italia, cuceresc Sicilia în 827 și o păstrează vreme de două secole și jumătate, până în 1091.

- Mai mult: victorii musulmane – mai întâi arabe și apoi otomane – în Răsăritul și Centrul Europei. Arabii încep asediul asupra Constantinopolului încă din 669; otomanii pun piciorul în Balcani începând cu secolul al XIII-lea; în secolul al XIV-lea, controlează toată Europa de Sud-Est, inclusiv Ungaria, până la Dunăre, Țările Române, Sudul Ucrainei; în 1683, sunt pe punctul de a cuceri Viena.

Totuși, în toate aceste țări sau teritorii, Islamul a sfârșit prin a da înapoi sau a dispărea. Ca și cum Europa i-ar fi fost refractară.

Acest eșec este în primul rând unul demografic: în Europa musulmană, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Orient, cea mai mare parte a populației a rămas ne-musulmană.

Rugăciune în stradă a musulmanilor, în Moscova zilelor noastre

Astfel, în Spania, chiar și cu aportul imigranților din Africa de Nord, Levant și Arabia – adesea, triburi întregi – sau al creștinilor convertiți (muladis), musulmanii nu depășesc niciodată o treime din populația totală. Începând cu secolul XI, această proporție se diminuează neîncetat; în secolul XV, ea nu este mai mare de un milion de musulmani la 6,5 milioane de locuitori, adică 15%.

Sicilia este aproape de Africa de Nord și ușor de atins pe mare, așa că aici colonizarea musulmană este mai susținută decât în Spania. Totuși, populația musulmană nu depășește niciodată 40% din totalul populației.

În Europa otomană, proporția dintre musulmani și ne-musulmani este și mai mică: 30% față de 70% în regiunile cele mai islamizate, cum ar fi Macedonia sau Bosnia; 10% față de 90% în restul regiunilor.

Otomanii recurg la tot felul de expediente pentru a întări cucerirea demografică: sürgün (surghiunul), transferul de populații, care deportează creștini în regiunile musulmane ale Imperiului, și înlocuirea lor, cu musulmani și evrei, deportați în sens invers; devshirme, recrutarea cu forța a băieților creștini, care după ce sunt educați musulman, sunt transferați la unitățile militare de elită; privilegiile conferite celor convertiși, chiar când trecerea lor la islam este pur formală, cum a fost mai ales cazul bogomililor și catarilor din Bulgaria și Bosnia.

Însă, deși „Turcia din Europa” se umple de moschei și medrese somptuoase (Plovdiv, Belgrad, Sarajevo, Eupatoria), sau de superbe hamamuri (Budapesta), ea rămâne majoritar creștină.

Dominațiile musulmane din Europa nu se sprijină, în definitiv, decât pe superioritatea civilizațională, care se traduce prin superioriatea militară. Din momentul când aceasta se diminuează, se impune realitatea demografică. Și Islamul bate în retragere.

Sunt două momente în care Islamul a ajuns la o superioritate globală:

Mai întâi, momentul arab, din secolul VII în secolul IX.

Imperiul creat de califii omeiazi și abasizi este moștenitorul direct al civilizațiilor bizantine și iraniene. Între altele, acesta are acces la civilizațiile chineză și indiană. Știe să tragă foloase din aceste întâlniri, împrumutând tehnicile și meșteșugurile sau traducând într-o limbă de comunicație unică cele mai importante opere filosofice științifice și medicale.

Rezultatul: o agricultură care hrănește o populație uriașă – musulmană și ne-musulmană și o prodigioasă prosperitate urbană. La sfârșitul primului mileniu, Europa creștină nu avea decât un singur oraș cu peste 300.000 de locuitori: Constantinopole. Lumea arabo-musulmană avea trei, dotate cu apă curentă, bai și canalizare: Bagdad în Orient, Palermo și Cordoba în Europa.

Aceeași situație se repetă și în plan militar: de la Bizanț, Imperiul Otoman a luat organizarea armatelor, știința navală și strategia. De la Iran, cavaleria, arcurile din materiale compozite și naft-ul, un fel de aruncător de flăcări. De la India și China, oțelurile cele mai ușoare șui rezistente. Toate acestea au dat armatei otomane o putere de șoc care îi permit să învingă pe aproape orice câmp de luptă.

Însă, începând din secolul XI, Occidentul latin și lumea arabo-islamică cunosc dezvoltări opuse. Primul restabilește treptat legăturile cu trecutul său antic, începe el însuși să acumuleze cunoștințe științifice, își înmulțește inovațiile tehnologice și nu ezită să învețe de la arabo-musulmani tot ceea ce aceștia îi pot învăța.

Lumea islamică, dimpotrivă, rămâne înțepenită la același nivel de realizări, respinge curiozitatea științifică și filosofică în favoarea uneo teologii din ce în ce mai rigoriste, abandonând dechsiderea care inițial îi dăduse toată forța sa.

Reconquista creștină în Peninsula Iberică se explică înainte de toate prin această inversare. Până în secolul XI, micile regate creștine care s-au format în regiunile muntoase și greu accesibile, nu sunt competitive în fața Al-Andalus, Spania islamică din centru și sud.

Apoi, însă, în vreme ce primele se modernizează, ceea ce-a doua regresează și apoi face implozie. Într-adevăr, ea cade în 1086 în mâinile berberilor integriști veniți din Maroc și Sahara: almoravizii și almohazii. Aplicâdn cu rigoare Sharia, noii stăpâni îi alungă pe țăranii creștini, apoi elitele urbane evreiești pentru a sfârși prin a alunga înseși elitele musulmane. Același conservatorism îi face să disprețuiască evoluția rapidă a armamentului și a tacticilor militare.

Momentul adevărului îl reprezintă bătălia de la Las Navas de Tolosa, în 1212. Armele „futuriste” ale creștinilor, cuprinzând o cavalerie grea în armură și arbaletieri îi zdrobesc pe musulmanii rămași fideli cavaleriei ușoare a primilor cuceritori.

În 1250, deficitul demografic cojugat cu declinul militar face ca toate statele islamice din Peninsula Iberică să dispară, cu excepția Granadei, care, la adăpostul munților Sierra Nevada, va rezista până în 1491.

Al doilea moment de superioritate civilizațională musulmană: Imperiul Otoman, din secolul XIV până în secolul XVII.

La început, acest stat turc știe să strângă în folosul său toate talentele și toate competențele. Începând cu cele ne-musulmane. Face din supușii creștini partenerii săi: cu o armată majoritar balcanică și pe fondul rupturii dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă, cucerește Constantinopolul în 1453. Îi primește pe refugiații politici și religioși, mai ales pe evrei, și pe neguțătorii sau tehnicienii dornici să se îmbogățească, mai ales italieni. Cu o artilerie fără egal, pusă la munct și manevrată de ingineri italieni, Imperiul realizează primele sale cuceriri, în secolul XVI, de la Dunăre la Nil, de la Caucaz la Maghreb.

Însă pe măsură ce Imperiul Otoman se întărește, el evoluează spre un islamism din ce în ce mai dogmatic. Una dintre cele mai mari greșeli ale sale este să respingă tiparul: ratează astfel revoluția științifică europeană. Și, prin urmare, revoluțiile tehnologice care vor face curând armatele creștine invincibile.

La asediul Vienei, din 1683, armata otomană este deja vetustă față de apărătorii austrieci sau polonezi: ea nu dispune decât de douăzeci de tunuri de mare calibru, în vreme ce garnizoana vieneză dispune de aproape patru sute.

În secolele XVIII și XIX, modelul Reconquistei se repetă. Învinși, război după război, de austrieci, ruși, francezi, englezi, otomanii trebuie să accepte autonomia și apoi independența majorității țărilor creștine din „Turcia Europeană”. În 1913, nu mai păstrează decât Tracia Orientală și Constantinopole.

Asistăm acum la o nouă islamizare a continentului european?

De data aceasta, demografia ar putea fi vectorul principal. În 1950, sunt mai puțin de 2 milioane de musulmani în ceea ce avea să devină Uniunea Europeană, dintr-o populație totală de 350 de milioane, adică 0,2%.

În 2016, sunt cel puțin 30 de milioane de musulmani în UE, dintr-un total de 540 de milioane: adică 5,5%.

Creșterea, produsă de imigrația provenită din țări arabe, Turcia, Pakistan, dar și din Africa subsahariană, a fost mai rapidă în Franța (8% din populație în 2016),  în Germania (7%), în Olanda și Belgia (6%), Marea Britanie (5%), Suedia (5%), Italia (4%), Spania (3%).

Iar în rândul generațiilor mai tinere – cei sub 15 ani – proporțiile sunt mult mai ridicate: 25% de exemplu în regiunea Marsiliei.

Desigur, ne putem imagina că această componentă musulmană se va integra armonios în Europa secolului XXI. Ba chiar că va contribui la modernizarea sau liberalizarea Islamului în țările sale de origine.

Însă noi constatăm astăzi la mulți dintre musulmanii europeni o tendință integristă, ca în Al-Andalus, începând cu secolul XI, sau la otomani, în secolul XVI: fie că este vorba de o simplă revendicare spirituală sau identitară – 80% dintre tinerii musulmani declară că acordă importanță religiei lor, spre deosebire de numai 40% la tinerii creștini – sau de o radicalizare cu caracter politic sau chiar militar.

Fără o bază demografică, integrismul a fost fatal civilizațiilor islamice trecute. Conjuncția dintre integrism și o bază demografică solidă face ca situația actuală să fie total diferită.