Fotografia a fost făcută la 19 ianuarie 1980 și reprezintă cinci critici literari, pe atunci în plină maturitate:

Valeriu Cristea, Alex. Ștefănescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Ne aflam în locuința lui Valeriu Cristea, dintr-un bloc din cartierul Balta Albă, pentru a sărbători ziua lui naștere: 15 ianuarie 1937. O sărbătoream cu patru zile întârziere, întrucât 15 ianuarie cădea întro zi lucrătoare, marți. Neam întâlnit deci în sâmbăta aceleiași săptămâni. Autorul fotografiei este Titu-Marius Enache, tatăl lui Daniel Cristea- Enache, cunoscutul critic literar de azi, care avea pe atunci 6 ani neîmpliniți și nu și-a făcut apariția la petrecere (după moartea prematură și dureroasă a ambilor săi părinți, Daniel Cristea- Enache și fratele său au fost adoptați de Valeriu Cristea și Doina Cristea).

Valeriu Cristea tocmai împlinise 43 de ani, eu aveam 32, Gabriel Dimisianu – 44, Eugen Simion – 47, Nicolae Manolescu – 40. Mă simțeam mândru că fusesem cooptat într-o echipă de critici literari de indiscutabil prestigiu, care, grupați în jurul revistei „România literară”, se opuneau încercărilor partidului comunist de a transforma literatura într-un mijloc de propagandă. Viața de fiecare zi în România era pe atunci nu doar foarte grea (ceea ce n-ar fi fost chiar o tragedie), ci și foarte urâtă. Din cauza economiilor drastice impuse de Nicolae Ceaușescu, iluminatul public dispăruse cu totul și noaptea orbecăiam pe străzile scufundate în întuneric, în locuințe era frig, alimentele se procurau cu mare greutate, după ore întregi de așteptare la cozi interminabile. Programul televiziunii publice cuprindea doar câteva emisiuni zilnic, aproape toate dedicate proslăvirii dictatorului comunist. Ne simțeam cu toții supravegheați îndeaproape de Securitate. Textele ne erau cenzurate drastic – uneori într-un mod stupid – înainte de a fi tipărite.

În această atmosferă sumbră fiecare încerca să aducă puțină lumină în viața lui și a celor pe care îi iubea. Așa se explică, printre altele, și inițiativa lui Valeriu Cristea de a ne aduna la el acasă pe noi și pe soțiile noastre, în jurul unei mese sărbătorești. Mâncărurile și băuturile oferite de el musafirilor fuseseră obținute cu greu, puteau fi considerate adevărate trofee. Țin minte că, uitându-mă la tradiționala salată de boeuf, atât de frumos împodobită de Doina Cristea, aproape că mi-au dat lacrimile, gândindu- mă cum și-a folosit Valeriu cartela de ulei pentru a-și lua rația de 1 litru pe lună, cum a stat la coadă de la ora 5 dimineața pentru ouă (se dădeau maximum 10 de persoană), cum a cumpărat legume veștejite și murdare de la un Aprozar cu vânzătoare obraznică.

Cât privește decorul... iată ce remarcă subtilă face Luiza Palanciuc, poetă, eseistă și traducătoare, examinând fotografia:

„Cadrul este relativ modest, nu vedem nici Răpirea din Serai, nici balerina de porțelan, nici peștele cu cei șase peștișori; de unde deducem că domnii respectivi sunt intelectuali”.

Da, eram cinci bieți intelectuali și cu soțiile zece. O duceam prost în viața de fiecare zi, dar eram fericiți împreună, pentru că puteam gândi și comunica în deplină libertate. Și mai aveam și umor. Întrunirea noastră era – ca să folosesc o expresie a lui Titu Maiorescu – un vis al inteligenței libere. Ce după- amiază de neuitat a fost! Am discutat despre literatură, am făcut și puțină politică literară, i-am ironizat pe activiștii PCR de care depindeam, am glumit, am râs din toată inima, le-am curtat discret – fiecare, pe soțiile celorlalți, am mâncat și am băut înălțând cîte un laudatio pentru fiecare mâncare și băutură, i-am cântat „Mulți ani trăiască!” lui Valeriu Cristea, am ascultat postul de radio „Europa Liberă”.

Timpul, pe atunci, nu era deloc răbdător cu oamenii, dar oamenii erau răbdători cu oamenii.

Mă uit, acum, cu inima strânsă la fotografie. S-a spulberat grupul fericit de altădată. Valeriu Cristea, un mare talent critic și un om de o probitate morală neverosimilă, a murit în 1999, iar nu demult a murit și devotata lui soție Doina Cristea. Eu... dar mai bine despre mine am să vorbesc altădată. Gabriel Dimisianu a împlinit anul acesta 80 de ani, are părul complet alb și, cu toate că a rămas omul afabil de altădată, și-a pierdut elanul participării la viața literară. Eugen Simion a ajuns după 1989 președinte al Academiei Române, a dus la bun sfârșit proiecte de interes național (printre care o ediție anastatică a tuturor manuscriselor lui Eminescu, pentru care, drept răsplată, a fost... dat în judecată de un personaj obscur din Timișoara și denigrat de unii eminescologi). Nicolae Manolescu, care a devenit, după 1989, director al revistei „România literară”, președinte al Uniunii Scriitorilor și ambasador al României la UNESCO, este atacat azi, furibund și indecent, de autori descoperiți și susținuți cândva de el, nemulțumiți că nu s-au realizat ca scriitori (sau enervați că trebuie să-i fie recunoscători). Soția de atunci a lui Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu, remarcabilă prin inteligență, frumusețe și distincție, a murit încă din 1987 fără să ia cunoștință de prăbușirea comunismului, pe care îl detesta.

Iar noi, cei rămași în viață, ne-am înrăit. M-aș bucura din toată inima (mea șubredă) să-l văd pe Eugen Simion strângându-i mâna cu căldură lui Nicolae Manolescu, ca pe vremuri. Ne apropiem de sfârșitul vieții și este absurd să ne războim. Aș vrea să ne despărțim frumos.