„Cousine Bête se opri în faţa uşii, îşi împreună palmele şi privi solemn către cer :
„Ajungă-ţi, Doamne, puzderia de daruri cu care, de când m-ai născut, mă copleşeşti întruna!... Pune capăt pornirii Tale hulpave de a mă blagoslovi cu atâtea însuşiri meritate, totuşi uimitoare!... Opreşte, Te rog, ploaia divină de mângâieri şi izbânzi ce-o abaţi, de-atâta vreme, asupră-mi!... Fă-mă mai slabă decât sunt, mai neînsemnată decât o furnică, mai mică chiar şi decât o simplă fărâmă de praf stelar ce împodobeşte mantia Ta!... Crede-mă, Doamne, Te rog, m-am săturat să fiu atât „de unică”. Mi se face lehamite de-atâta înţelepciune. Îmi vine să vărs din pricina virtuţilor. Nu mai metahirisesc nimic pentru mine. E de-ajuns cât sunt de pură. E arhisuficient că sunt aşa de frumoasă. Dă peste răscoală atâta bunătate cuibărită-n sufletul meu curat!... De aceea, zău! lasă-mă să aflu cum e să fii umilă şi anonimă. Modestă şi neştiută. Mediocră şi neimportantă. Prizărită şi măruntă… Mersi!”
Sfârşind rugăciunea, Cousine Bête făcu o pauză (obişnuitul „délai”, indiferent de timp sau spaţiu!), necesară pentru ca dorinţele sale să ajungă unde trebuie. Timp în care, nu se putu abţine să se uite un pic în oglinjoara din poşetă, ca să-şi culeagă o geană ruptă din pleoapa de sus şi alunecată pe obraz. Ca o lacrimă filiformă. Doamne, ce singură era! Şi blestemată – în lipsa oricărui răspuns – să rămână aşa, neschimbată. Adică perfectă. Astfel că uită să mai aştepte hotărârea Celui de Sus şi intră ca o vijelie în camera mortuară...”.
Recomandările noastre
