Ţin, deja, de mult timp aceasta rubrică dedicată comentariului cultural. Uneori, derapez în politică.
Spre deosebire de articolele dedicate temelor culturale, pe care le scriu adesea întro dispoziţie serenă, aeriană aproape, scriu despre politică scrîşnind din dinţi, cu degetele încordate. Cu alte cuvinte, despre politică scriu la nervi. Mai toţi comentatorii români dedicaţi fenomenului politic scriu la nervi. Aşa se explică, printre altele, de ce textele despre politică se citesc mai mult decît celelalte. Vorba răstită, cuvîntul ghioagă şi formula vituperantă fac audienţă – asta se ştie de cînd există presă.
În ceea ce mă priveşte, simt nevoia să mărturisesc că, imediat ce îmi văd articolele cu subiect politic publicate, îmi pare rău că le-am scris. Nu pentru că aş spune, a doua zi, altceva, ci pentru că unele dintre reacţiile cititorilor mei mă duc la concluzia că refuză să vadă ceea ce spun. Dar reacţionează. Îmi pare rău nu pentru mine, cel care scriu, ci pentru cel care citeşte şi se încăpăţînează să nu înţeleagă ce spun. Textul politic, spre deosebire de cel cultural, pare a fi opac, indescifrabil. Să citeşti un text pe care, de la bun început, refuzi să-l înţelegi mi se pare a fi o gravă maladie a spiritului. Dacă refuzi să-l înţelegi, de ce îl mai citeşti? Doar, poate, ca să preiei şi să metabolizezi nervii ascunşi în el. Cu totul alta este reacţia cititorului după un text cultural. În acest caz, disponibilitatea cititorului pentru a înţelege ceea ce citeşte este mult mai mare. Ai zice că politica închide mintea, în vreme ce cultura o deschide.
Printre găselniţele secolului trecut, ideea că orice act de cultură este un act politic a avut mare succes. Arta se înregimentează politic foarte uşor şi, la rîndul ei, politica se pretinde a fi o artă. Fără muză, bineînţeles, dar cu ambîţ. Politice sînt, oricît am vrea să nu fie, şi educaţia şi protejarea monumentelor, ba chiar şi viaţa oricărei Biserici. Aranjarea cărţilor pe raft într-o librărie este tot politică, ca şi programul unei orchestre simfonice, care este tot politic. Asemenea idei, îmbrăţişate cu mare intensitate imediat după al doilea război mondial de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier, au dus la o nefericită confuzie. Nu pentru că ar fi deschis porţile politicii pentru cultură, căci asta nu s-a întîmplat niciodată de fapt, ci pentru că au deschis porţile culturii către politică. Ca în situaţia întîlnirii în ecluză a două ape. Una are nivelul mai ridicat decît cealaltă şi deschiderea ecluzei va duce la invadarea bazinului inferior cu apele bazinului superior. În cazul nostru, apele politicii au invadat apele culturii. Una dintre marile realizări ale secolelor XVII-XVIII şi, mai apăsat, a secolului al XIX-lea, anume dobîndirea unei anumite autonomii a culturii faţă de puterea politică, ajunsă la un înalt grad la începutul veacului al XX-lea, a fost rapid anulată după al doilea război. Acum, apele culturii şi ale politicii sînt atît de amestecate încît nu mai avem ce face, trebuie să navigăm aşa. Şi, dacă nu mai putem separa cultura de politică, ceea ce este rău pentru cultură, să tragem pragmatic, şi singurul folos posibil de aici. Să culturalizăm politica, aşa cum s-a politizat cultura!
Să cerem omului politic să fie, cît de cît, cult şi să cerem comentatorilor politici să fie (şi) oameni de cultură. Dacă în ceea ce priveşte politicienii nu prea ştiu cum am putea face asta altfel decît la vot, în ceea ce priveşte comentariul politic o putem face mai uşor. Să preferăm ideile oamenilor, să ne intereseze ce se întîmplă cu oamenii politici cîtă vreme sînt în partide, mai mult decît ce se întîmplă cu ei cînd începe cîte o urmărie penală, să fim mai atenţi la convingerile unui om politic decît la gesticulaţia lui obositoare. Să fim mai atenţi la cum vorbeşte decît la ce vorbeşte – stilul şi vocabularul au directă legătură cu nobleţea sau, dimpotrivă, cu mizeria convingerilor sale. Să înţelegem de ce partidele noastre sînt, ideolgic vorbind, moarte. De ce au ajuns să fie, toate, absolut la fel. Să vedem de ce noul este şi el dezamăgitor, de ce noile partide nu ne entuziasmează, deşi le aşteptăm cu mare nerăbdare. Să înţelegem Europa ca pe o civilizaţie căreia îi aparţinem ca naţiune, mai mult decît ca pe o organizaţie căreia îi aparţinem ca stat.
Schimbarea mult aşteptată în politica noastră nu poate veni decît prin recunoaşterea statutului cultural al politicii. Dacă avem toţi asta în minte, totul se va schimba rapid – şi politicienii, şi comentatorii, şi electorii.
Recomandările noastre
