Evoluţiile curente la nivel global şi european lasă să se întrevadă tot mai mult că se apropie un moment dificil, pe care nu ni l-am fi dorit niciodată ca români, dar care ar putea să vină: alegerea strategică între SUA şi UE.
În toate strategiile româneşti, programele electorale, declaraţiile de politică externă (multe dintre ele pe care le-am scris personal pentru diferiţi beneficiari) peste tot apare triada SUA, NATO, UE. Nimeni nu s-a dus mai departe şi nu a crezut posibil că alegerea între pro-americanism respectiv euroatlanticism şi proeuropenism franco-germanofil va veni vreodată, şi cu atât mai mult că va veni atât de curând.
Întotdeauna România a ştiut să ţină echilibrul pe această dimensiune şi a venit întotdeauna să compenseze înclinaţiile liderilor din instituţiile legate de politica externă, de securitate şi apărare, cu precădere, dar şi în alte domenii. Ba chiar a existat un echilibru şi în privinţa relaţiei cu Rusia, orice personaj intrat în administraţie cu porniri spre negocierea cu Rusia fiind dublat imediat de cineva care contrabalansa prin cunoaşterea regiunii, cunoaşterea Rusiei şi scepticismul pentru abordarea Rusiei, rezervele faţă e acordurile cu Rusia care compromit. Mai mult, a primat înclinaţia spre limitarea acestei relaţii la consultări cu partenerul strategic, aliaţii şi partenerii europeni, anterior oricăror demersuri de această factură şi abordarea Rusiei exclusiv când eşti puternic şi ai argumente imbatabile, nu când trebuie să sacrifici musai ceva pentru că arde măseaua să închizi o anumită temă bilaterală cu Moscova sau să-ți rezolvi o problemă tringentă. Cu Rusia nu poți negocia în genunchi, când ajungi astfel, doar accepți condițiile puse.
Acum lucrurile au luat o turnură mult mai serioasă. La nivel european se vorbeşte despre opţiuni, angajarea Rusiei devenind chiar o opţiune ce necesită orice cost, unii chiar vorbind despre „schimbarea de alianţe”, de la euratlanticism la eurasianism. Mai mult, perspectiva venirii lui Trump la conducerea SUA a creat oportunităţi acestor curente pentru a se dezvolta şi a vorbi deja despre „Planul B”, acela al părăsirii relaţiei strategice cu SUA, pe tăcute, şi al mutării greutăţii spre Germania.
Dezbaterea privind Armata Europeană lansată la nivelul UE, independenţa relativă a Preşedintelui Comisiei Europene, care pare să joace, independent de statele membre, dezbaterea despre nevoia salvării Europei prin conformism şi bruxello-centrism sau plierea pe opţiunile clare francogermane, toate aceste demersuri şi înclinaţii anunţă un sfârşit de an 2016 şi mai ales un an 2017 în care tema alegerii între SUA şi UE, între euratlanticism şi europocentrism, riscă să se pună acut. Chiar dacă, în spatele europocentrismului se află lipsa de apărare a flancului estic, eurasianismul lui Putin şi propunerea unui târg de pe poziţii slabe a Europei faţă de Rusia sau scindarea calificată a Europei între Noua Europă şi Vechea Europă, respectiv euro- atlanticişti şi europocentrişti-eurasianişti. Azi însă Noua Europă nu mai înseamnă decât statele din flancul Estic şi statele nordice plus Marea Britanie.
Pe de altă parte, la fel de periculos se profilează unghiul de abordare care susţine euroscepticismul şi naţionalismele pe fondul absenţei de soluţii la nivel european, al lipsei de leadership, al incapacităţii de a soluţiona crize. Iar înclinaţia euroatlanticistă conţine, fără nici o tăgadă, componenta europeană şi respinge de plano euroscepticismul, izolaţionalismul naționalist sau populismele de orice fel, aşa cum respinge scindarea Europei în proiecte alternative.
Lumea occidentală trebuie să rămână unită şi coerentă dacă vrea să gestioneze creşterea Rusiei, dar şi alte teme globale. Dacă acesta este un principiu acceptat de toată lumea, atunci euroatlanticismul, soluţiile solidare şi convenite, unitatea şi nu soluţiile individuale, eventual pe banii şi avantajele oferite de piaţa rusă, sunt soluţia. Iar Occidentul a mai trecut prin crize, le-a soluţionat pas cu pas, s-a adaptat, pentru că democraţia, drepturile omului şi societatea deschisă oferă soluţii de necontestat. Spre deosebire de rigiditate, inflexibilitate, autoritarism, mâna de fier şi mccarthyism ideologic, care duc spre acumularea crizelor pe care aparent le depăşeşte actorul în cauză, dar şi la explozia finală la sfârşitul parcursului, care distruge realmente ţara, organizaţia şi chiar lumea.
Recomandările noastre
