Spre deosebire de alte festivaluri internaționale, precum cele de la Cannes, Veneția sau Berlin, unde organizatorii încearcă să facă paradă de fast, iar vedetele se întrec în toalete luxoase, spre deliciul fanilor și al presei, la Festivalul Internațional de Film de la Phenian, austeritatea este cuvântul de ordine.

Regimul din Coreea comunistă nu iubește starurile. Protagoniștii filmelor pășesc pe betonul gol. „Acolo este o altă cultură”, spune Vicky Mohiedeen, manager la Koryio Tours, o firmă din China, co-organizatoare a Festivalului.

A 15-a ediție a PIFF, care începe pe 16 septembrie, nu are nimic din agitația mediatică și strălucirea celorlalte festivaluri. Relaționarea cu vedetele filmelor este anemică, într-o țară în care străinii sunt supravegheați de ghizi personali 24 de ore din 24.

Foto: Ceremonia de decernare a premiilor la PIFF 2014, încercând să imite Gala Oscarurilor

PIFF, organizat odată la doi ani, programează trei proiecții pe zi, în șapte cinematografe din Phenian, iar filmele străine reprezintă o atracție uriașă pentru spectatorii nord-coreeni. Aceștia sunt atât de entuziasmați, încât, când se deschid ușile cinematografelor, dau efectiv buzna și aleargă să ocupe un loc. Mulți rămân în picioare pe culoar sau se așază pe jos. În multe scaune, poți vedea înghesuiți câte doi spectatori. „Este singura ocazie când pot vedea filme străine”, explică Mohiedeen.

Floricele, din 2014

Oamenii vin în sală cu mâncare de pe stradă sau floricele, introduse abia la ediția din 2014.

Programul nu este niciodată cunoscut dinainte. La edițiile trecute au fost proiectate filme de la Bollywood (cum ar fi Ram-Leela, un fel de Romeo și Julieta), filme fantastice vietnameze (ca Scrisoarea Însângerată, o peliculă plină de secvențe cu arte marțiale) sau thrillere thailandeze (cum ar fi Crimă cu minte limpede).

Despre ultimul, proiectat în 2012, Mohiedeen își amintește că în timpul unei scene de amor, toată lumea din sală a început să țipe.

Spectatorii nord-coreeni sunt mult mai gălăgioși decât occidentalii, spune Mohiedeen „Oamenii țipă. Mereu auzi: ooh și aah.”

Ceremonia de deschidere, de la cinematograful Pongwa, încearcă să copieze, în stil nord-coreean, seara Oscarurilor. O femeie elegantă, în rochie scurtă și un bărbat în costum prezintă festivalul în coreeană și engleză. Ei stau pe o scenă luminată în albastru, lângă o sculptură cu un porumbel și un curcubeu.

Aceasta reprezintă o evoluție față de anii trecuți, își amintește Mohiedeen, care a participat la PIFF prima oară în 2008: „Atunci totul era foarte tradiționalist, cu două prezentatoare în costume populare”.

Trofeul, în stilul unei torțe olimpice, se acordă pentru cel mai bun film, regizor, actor și actriță etc. Ultimul laureat a fost un film german, intitulat „Frumoasa mea patrie”, despre războiul din Kosovo.

Cum a pătruns iubirea în filmele nord-coreene

În timpul lui Kim Ir Sen, părintele fondator al Coreei de Nord, singura formă de dragoste permisă în filme era cea față de Conducător și Revoluție. Atingerea mâinii sexului opus era considerată indecentă, iar singurul sărut permis era pupatului steagului roșu. Doar dușmanul – spionii străini, mai ales americani – manifesta sentimente romantice corupte. Însă fiul lui Kim Ir Sen, Kim Jong-Il, tatăl actualului dictator de la Phenian, simțind potențialul propagandistic al iubirii, a deschis ușa poveștilor de dragoste în filme. În filmele nord-coreene au început să apară cântece și actori chipeși. Publicul se înghesuia la filme devenite celebre, precum „Urme ale vieții” (1989), „Narcisa deschisă” (1987) sau „Fetele din orașul meu” (1991).

Foto: Kim Jong-Il, pe platoul de filmare, verififi când ca turnarea să se desfășoare în limitele stabilite de propagandă

Pentru prima dată, după zeci de ani, nord-coreenilor li se permitea să viseze la un băiat sau la o fată drăguță și să meargă la întâlniri fără a fi întrebați cum și-au îndeplinit îndatoririle revoluționare. Însă asemenea frivolități erau permise doar în anumite limite: o întâlnire a doi tineri nordcoreeni la locul de muncă sau la facultate, și care își vor întemeia o nouă familie, „celula de bază a societății”.

Scenarii în care să fie vorba despre iubiri neîmpărtășite, iubiți din trecut, triunghiuri amoroase sau diferențe mari de vârstă nu sunt permise.

În mod excepțional, săruturile erau și ele permise, iar pelicule precum Agrafa de argint (1984) sau „Țara pe care am văzut-o (1988), ambele filmate în Japonia, au devenit filmecult în rândurile populației.