L-am cunoscut pe Sorin Vîntu în vara lui 1998, chiar înainte de începerea Campionatului Mondial de Fotbal din Franța, prezentat de Cornel Ivanciuc. Nu l-am tutuit niciodată, deși insista, cu riscul ca familiarismul unilateral să-mi dea o aură subalternă, de preferat însă, din punctul meu de vedere, acceptării iluziei intimității (…)

Autor: Mihai Antonescu (Bursa)

Nu cred că Vîntu a avut vreodată bani la nivelul de care s-a vorbit (în 2008 era considerat nr. 5 în topul bogaţilor din România, având 800- 850 de milioane de euro, ştiţi, acele clasamente în care unii plăteau să apară, iar alţii plăteau să nu apară...)

De fapt, nu cred că Vîntu a avut vreodată bani... Cred că a fost un om de paie al unui grup de interese, probabil rusesc. Iată argumentele:

1. Nu mi s-a părut niciodată că Vîntu s-ar pricepe la afaceri, la finanţe (un om care a controlat două bănci!). Nici măcar că ar fi familiar cu termenii de specialitate.

2. Vîntu nu lucra niciodată. N-avea acte, hârtii, cărţi, dischete, CDuri, agende etc. Biroul lui de la Gelsor, aflat la ultimul etaj, cu lift cu cheie pentru nivel, avea canapele, bar, masă de biliard, orice dar nu mobilier şi efecte de birou. Birourile mici, diverse, în care primea lume, aveau un desk absolut gol (eventual cu două-trei hârtii lăsate de vizitatorul precedent), scaune, un televizor, o combină audio (obsesia pentru bruiaj sonor). Casa din Paris 34 avea un birou ce nu părea folosit vreodată. Vila din Ilfov nu cred să aibă o cameră amenajată ca birou.

3. Toate spaţiile ocupate de SOV sunt impersonale, gen case de oaspeţi. Nu sunt obiecte personale, nu e o minimă dezordine de utilizare. Băile nu conţin amprenta spaţiului locuit. Tablourile sunt standard, înrămate la fel. La vila de pe DN1, de exemplu, e grafică de Chirnoagă în rame Nielsen, de parcă un administrator de hotel a decorat pereţii... (Îmi amintesc că la Bagdad, în 1998, Ministerul Informaţiilor m-a dus să văd cum trăieşte un irakian de rând. „Omul simplu” locuia într- un căsoi de vreo 700 de metri pătrați, într-un lux orbitor. Irakianul de rând părea stingher. Când l-am întrebat unde e baia, n-a ştiut să-mi spună, mi-a arătat ghidul de la minister. În camera de baie fără o urmă de tartru, praf sau dâre de apă, trona un coș enorm cu săpunuri noi de toate felurile. Cam senzaţia asta am avut-o în casele lui Vîntu...)

4. N-am înţeles de unde a apărut Vîntu cu banii în 1997... Cică a făcut milioane de dolari din certificate de proprietate... Exclus! Cei care au traficat acele „acţiuni” ştiu că maximum de înavuţire posibilă era la cota de câteva zeci de mii. Printre oamenii de vârsta mea există vechi samsari de certificate, unul e acum director de societate de asigurări, altul e patronul unei firme cu activitate în energie, vreo doi sunt brokeri. Îi ştiu. Se ştiu şi ei. Au făcut ceva bani între 1993 şi 1996, dar nu milioane. Pentru cine nu-și amintește sau nu vrea să-și aducă aminte: în 1990, un salariu de director era de cca 5.000 de lei, adică 50$. Dinu Patriciu locuia întrun apartament de trei camere şi conducea o Dacie. Prin octombrie şi-a luat un Opel second hand din Germania. Prima maşină străină nouă a apărut în Bucureşti în 1992, Mercedes-ul lui Viorel Cataramă. Între 1995 şi 1999, vehiculul de lux era aici Daewoo Cielo, cu aer condiţionat, geamuri electrice şi antenă telescopică - 8.950 $. Un apartament, în ‚93-’95, 4.000- 12.000 $. De unde atâtea milioane?!?

5. Ce afaceri rentabile a avut Vîntu după 1997? Banca de Investiţii şi Dezvoltare, Banca Română de Scont, Curentul, Realitatea- Caţavencu, Gelsor, Fondul Naţional de Investiţii. Prejudiciul real la FNI e nimica- toată, 3.415,5 miliarde lei vechi, calculate chiar înainte de denominare, în 2005. Adică 34.155.000 lei noi, RON, adică 7.590.000 euro. Spre comparaţie, prejudiciul Caritas a fost de cca 1.000 miliarde lei, la cursul de 800 lei/dolar, adică peste un miliard de dolari. (E una dintre cifrele vehiculate, cea mai credibilă, în opinia mea; presa şi portalul Ministerului Justiţiei abundă de valori contradictorii. Pe Wikipedia, de exemplu, în articolul „Nicolae Popa”, este arătat un prejudiciu de 1,2 milioane de euro, în condiţiile în care enciclopedia virtuală face mare caz de cercetarea surselor valide; doamna Vlas vorbeşte la un moment dat de 300 de milioane de dolari! Nu e normal să nu se cunoască cifra exactă, o datorie, un prejudiciu nu pot fi aproximative! La alte scheme Ponzi, la alte escrocherii, se cunosc sumele rezultate. De exemplu, la Sabina lui Băhăian a fost vorba de 57 de miliarde de lei vechi, la cursul de 2.700 lei/USD... ) Banii de la FNI i-au mâncat publicitatea, butaforia, excesele salariale, ifosele lui Vîntu. FNI a fost o escrocherie cu concursul CEC. Pentru a abate atenţia de la ditamai banca de Stat, autorităţile s-au năpustit cu represaliile pe băncile lui Vîntu, BRS şi BID. Niciuna n-a avut de-a face cu FNI... Situaţia de la BID n-o ştiu foarte bine, dar dosarul penal relativ la BRS (61261/3/2010 la Tribunalul Bucureşti, fond) l-am urmărit îndeaproape, termen cu termen... Nu există un prejudiciu, sunt doar nişte scamatorii ale Parchetului (de altfel şi încadrările sunt greşite!)...

Vîntu a devalizat, împreună cu Luca, și banii Petromservice, se spune. Se face vorbire de 83.163.165 euro, însă acesta e un brut din care s-au pierdut bani în mai multe direcţii, în special de către Realitatea Media. Până la urmă, de unde provin cei 800-850 milioane de euro (avere personală!) ai lui Vîntu?!?

6. Sumele plătite lui Nicolae Popa pe când acesta era fugar sunt derizorii. Dacă un răufăcător a contribuit la devalizarea a zeci și sute de milioane de dolari, a trebuit să fugă, iar complicele său are interesul vital să-l țină departe de organele de anchetă, atunci fie se gândeşte să-l elimine fizic, fie îi plăteşte o sumă îndestulătoare traiului fugitiv, în opinia mea, câteva milioane. Vîntu îi trimitea lui Popa, după insistenţe şi tocmeală, zeci de mii. De ce? Cumva pentru că doar atât putea?

7. Toţi „complicii” lui Vîntu, toţi cei implicaţi în „megaescrocheriile” acestuia, sunt azi săraci lipiţi.

8. Vîntu vorbeşte public de sume foarte mari, dar nu se cunosc plăţi făcute de el la aceste valori. SOV a dat şpăgi PNL ca şi celorlalte partide, acest lucru e cunoscut, se ştie cine au fost curierii, intermediarii. Dar nicio sumă plătită în mod cert n-a depăşit vreodată o sută de mii, asta în cazuri excepţionale. Din informațiile mele, cea mai mare sumă dată cash unui ziarist a fost de 30.000 de euro. La „Atac la persoană”, Roberta Lilica Dragomir a adus cu sacoşa de la Intermeva SA (de fapt, de la Gelsor), în rate, 4 miliarde de lei vechi, adică, la un curs de 11.400 - 18.400 lei /USD, în 1999, cca 250.000 $. Mita curentă era 20-30 milioane lei vechi. Nu ştiu pe nimeni care să fi primit un milion de dolari de la Vîntu, şi cunosc sute de oameni care au primit bani de la Vîntu, de la vlădică la opincă.

9. Bancherii, brokerii, oamenii din finanţe nu prea utilizează banii lichizi. Cashul e o variantă subsidiară în business. Cea mai mare parte a sumelor se mişcă prin bănci, plăţile se fac printr- un întreg inventar de mecanisme... SOV, cel care apare în povești drept un mastermind al off shore-urilor, un artist al ingineriilor bancare, plătea preponderent cu sacoșa, ca țiganii, ca arabii, ca zarafii mărunţi, ca achizitorii de fier vechi şi cei care comasau terenuri agricole.

10. În ceea ce priveşte afirmaţia mea că Vîntu e un om de paie al ruşilor:

• SOV e un invalid care nu se poate ascunde, special ales pentru această calitate. Am mai cunoscut sovi ruși, toți erau ologi...
• SOV are o oarecare carismă şi, în mod cert, o capacitate aparte de a spune convingător poveşti neplauzibile.
• Mare parte a intereselor şi contactelor sale provin din Basarabia, din Rusia, din spaţiul sovietic.
• Vîntu a cerut adesea un răgaz de gândire, dând senzaţia că are nevoie să ceară permisiunea cuiva.