Înainte de 1989, despre Basarab Nicolescu se vorbea în șoaptă, pentru că încă din 1968 se stabilise în Franța (ceea ce regimul comunist considera o vină de neiertat).
Soția mea, Domnița, absolventă a Liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, îmi povestea că Basarab Nicolescu fusese înaintea ei elev al aceluiași liceu și că rămăsese în mintea foștilor săi profesori și colegi ca un personaj legendar. O impresie puternică făcuse faptul că în 1959 obținuse medalia de aur la prima Olimpiadă Internațională de Matematică (la Brașov).
Avea o inteligență sclipitoare, compatibilă cu matematica și fizica, dar și cu literatura. A absolvit Facultatea de Fizică a Universității din București în 1964, ca șef de promoție, și a rămas asistent la această facultate. În 1965 şi-a susţinut lucrarea de diplomă Câmpurile Yang-Mills şi autointeracţiunea câmpurilor vectoriale, transformând un examen obișnuit într-un eveniment științific. În 1968, cu puțin timp înainte de expatriere a publicat un original studiu despre poezia lui Ion Barbu, „Cosmologia Jocului secund”, din care aflăm pentru prima dată punctul de vedere al unui matematician despre poetul cu pregătire de matematician.
În Franța, și-a continuat pregătirea științifică la nivel înalt, ca bursier al guvernului francez, a fost angajat apoi, în 1970, ca fizician la Centrul Național de Cercetări Științifice din Paris, iar peste trei ani a devenit doctor în științe fizice, cu lucrarea „Contribution à l’étude théorique de la diffusion pionnucléon”. Așa a început o carieră științifică impresionantă, care l-a înscris în conștiința științifică internațională ca pe o personalitate de primplan. Dintre numeroasele sale contribuții la deschiderea de noi orizonturi ale cunoașterii se remarcă intuirea, teoretizarea și promovarea ideii de transdisciplinaritate.
Spirit comprehensiv și cooperant, Basarab Nicolescu a devenit partenerul de dialog al unor savanți, filosofi, scriitori și artiști (este vorba de un dialog direct, prin discuții și schimburi de scrisori, dar și de unul indirect, peste timp, prin intermediul cărților publicate). S-a ocupat, în continuare, nu numai de știință, ci și de literatură. A publicat un senzațional volum de poeme proprii, de o factură nemaiîntâlnită, „Teoreme poetice”. În acest volum el ia fiecare idee filosofică sau științifică între două degete, ca pe un diamant, și o răsucește puțin, ca să-i dezvăluie o secretă irizație lirică.
Am în memoria computerului numeroase fotografii (un întreg album) reprezentându-l pe Basarab Nicolescu alături de personalități ale lumii științifice contemporane, de la Edgar Morin la Stephen Hawking. Cel mai mult mă impresionează una cu Basarab Nicolescu stând de vorbă, în 1982, cu Stéphane Lupasco, în apartamentul acestuia, ticsit de cărți.
În momentul întâlnirii celor doi români, admirați în multe țări ale lumii (mai puțin în România, unde nici azi nu sunt suficient cunoscuți), Stéphane Lupasco avea 82 de ani, iar Basarab Nicolescu – 40. Dar comunicau perfect, folosind limbajul universal al științei. Ce moment de neuitat! Ca și acela eternizat de fotografia devenită celebră cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu și Emil Cioran pe o stradă din Paris.
Acum câțiva ani, la un târg de carte, am avut norocul nesperat ca, după participarea la diverse lansări de noi volume, să iau loc la o masă la care se afla și Basarab Nicolescu. Faptul că era la curent cu ce scriu m-a bucurat mai mult decât primirea unui premiu literar. Și eu eram la curent, bineînțeles, cu opera sa literară și științifică. Știam că, prin pledoaria sa pentru transdisciplinaritate, contribuise la extinderea capacității de cunoaștere a oamenilor de azi.
Ne-am împrietenit repede și prieteni am rămas. Basarab Nicolescu nu face niciodată paradă de formidabila lui superioritate intelectuală. Știe și să vorbească fermecător, și să asculte. Știe să râdă din toată inima și să se joace. La prima noastră întâlnire m-a învățat cum se bea vinul roșu. Iar eu am jurat să nu dezvălui nimănui secretul.
Recomandările noastre
