„Era timid, liniștit, visător... Nichita stătea în ultima bancă, pe rândul din mijloc și adora glumele, pe care le cultiva într-un cerc restrâns de prieteni. Își crea mereu propriul univers, iar la Cercul Literar se dădea în vânt după satira versurilor lui George Topârceanu, un autor neagreat atunci la școală”

Cu prilejul unei șuete consumate anul trecut în compania regretatului Constantin Enciu, pe atunci unicul profesor în viață al marelui Nichita, acesta ne-a dezvăluit aspecte prea puțin cunoscute din adolescența îndrăgitului poet: „Țin minte că, ori de câte ori îl ascultam la limba română, Nini, cum era alintat de apropiați, afișa un calm desăvârșit. Asculta atent întrebarea, apoi construia pe loc răspunsuri proprii, adânci, departe de linia programei oficiale. În recreații umbla doar cu gașca lui, era un neobosit creator de universuri, în care se retrăgea cu prietenii intimi.

Cu ei glumea, cu ei râdea. El impunea regulile pe care ceilalți le respectau poate și din dorința de a rămâne în preajma lui. Avea un farmec aparte, atrăgea... În rest, la clasă, la ore, rămânea un visător, nici măcar nu-l interesau notele”.

Profesorul Constantin Enciu, „Papa Enciu”, cum era alintat de generații întregi de elevi pentru bunătatea sa, s-a stins din viață în urmă cu aproape două săptămâni, la vârsta de 96 de ani, fiind înmormântat la Ploiești.

„În liceu era mai degrabă timid, modest, nu ținea să se evidențieze. N-aș putea spune că roiau fetele în jurul lui Nichita. Doar învăța la un liceu de băieți, așa era atunci, în anii ‘50”, rememora Constantin Enciu, profesor de limba și literatura română și omul care i-a avut ca elevi pe criticul Eugen Simion (coleg de clasă cu Nichita Stănescu) sau pe Toma Caragiu.

Amintirile dascălului Constantin Enciu, limpezi ca un cer de mai, se așează, cuminți, la discreția istoriei: „Cele mai frumoase ore, atât pentru mine, cât și pentru liceeni, erau cele pe care le petreceam împreună la Cercul Literar. Se lăsase prins și Nichita în vraja aceea. Aduceam de acasă patefonul, le puneam copiilor muzică clasică și le vorbeam despre curentele literare, despre simbolism, clasicism, romantism și despre tot ce nu puteam discuta în școală. Țin minte că, la finalul unui asemenea curs atipic, Nichita a venit la mine și m-a întrebat dacă poate pregăti, pentru întâlnirea următoare, o temă legată de George Topârceanu. Ninișor era convins că umorul și sarcasmul lui Topârceanu ascund sensuri mai adânci, pe care el se angajase să ni le dezvăluie. Am zâmbit mulțumit. Ulterior, și-a prezentat, entuziast, eseul despre Topârceanu. A fost un succes apreciat”.

Constantin Enciu a ținut să evidențieze, la finalul dialogului nostru de atunci, o trăsătură care - credea regretatul dascăl - a definit caracterul celui care a fost poetul Nichita Stănescu: „Mam întâlnit de multe ori cu Nini, inclusiv când devenise cel mai cunoscut elev al liceului, vârful generației sale. Niciodată, dar niciodată nu mi-a dat impresia că nu și-a păstrat modestia. Din contră. Nichita a rămas un om modest, cu bun simț, generos”.

FOTO; În liceu, Nichita Stănescu conducea o revistă de satiră și umor

Am înțeles oare poezia lui Nini?

Apreciind activitatea literară a fostului său elev, profesorul Constantin Enciu sintetiza: „Nichita va rămâne unul dintre cei mai mari poeți ai românilor. N-aș putea numi o linie conducătoare în creația sa, pentru că a scris diferențiat de la o etapă la alta a vieții. Poeziile sale, însă, completează pur și simplu limba română. S-a oprit prematur din munca sa, dar, cu toate acestea, ne-a lăsat moștenire o operă consistentă și valoroasă. Oare am înțeles-o pe deplin?”.