Ce făceau pariziencele din înalta societate, care se plictiseau în căsnicii monotone? Iubeau cu disperare. Uneori până la moarte...

Despre aceste iubiri disperate citim în volumul „O nouă speranţă” de Anna de Noailles Brâncoveanu. Un tablou admirabil al societăţii pariziene de la începutul secolului XX, despre care Proust – prieten apropiat al Annei de Noailles  –  va vorbi în lungi pasaje de corespondenţă.

„O nouă speranţă” este povestea fascinantă a unei tinere aristocrate pariziene de la începutul secolului XX, a cărei viaţă pare guvernată în întregime de dorinţa de a fi iubită. Amintind de Emma Bovary, îndrăgita eroină a lui Flaubert, Sabine de Fontenay visează cu ochii deschişi, caută necontenit iubirea, se lasă purtată de pasiune, oricât de distrugătoare s-ar dovedi ea, împărtăşindu-ne elanurile şi deziluziile ei. Un roman sentimental, scris într-un stil de o subtilă sensibilitate, ce se învârte în jurul contradicţiilor condiţiei femeii. La finalul textului puteți citi un fragment fabulos. Din mai multe puncte de vedere. Plăcerea descoperirii rămâne a dumneavoastră...

Cartea „O nouă speranţă”, de Anna Brâncoveanu de Noailles, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, în traducerea Anei Antonescu și disponibilă și în ediţie digitală.

Recenzii de altădată

„Doamna de Noailles creează un melanj savuros de idei, senzaţii şi reprezentări, un potpuriu însoţit de gesturi ale mîinilor şi braţelor, dar mai ales de imaginea privirilor ridicate către cer cu o slăbiciune nu atît jucată, cît mai degrabă încurajată. Ar trebui să fii un suflet de o răceală nemaipomenită ca să nu fii prins în puterea farmecului acestei poete extraordinare cu minte clocotitoare şi sînge-rece.”, spunea André Gide.

„Anna de Noailles e mai inteligentă, mai maliţioasă decît oricine. Această mare poetă are pătrunderea psihologică a unui Marcel Proust, asprimea unui Mirbeau şi claritatea nemiloasă a unui Jules Renard.” - Jean Rostand.

Contesa

Anna de Noailles (născută Brâncoveanu; 1867-1933), scriitoare şi poetă franceză de origine română, o vedetă a saloanelor mondene pariziene de la începutul secolului XX, a devenit cunoscută ca scriitoare odată cu apariţia volumului de poeme „Le Cœur innombrable” (1901). A publicat apoi şi alte volume de poezii – „L’Ombre des jours” (1902), „Les Éblouissements” (1907), „Poème de l’amour” (1924), „L’Honneur de souffrir” (1927) –, roman – „Le Visage émerveillé” (1904) – şi corespondenţă. A devenit membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi a exclusivistei Academii franceze, care în 1921 i-a acordat Marele Premiu pentru literatură. În 1930 a publicat „Le Livre de ma vie”, o autobiografie cuprinzînd copilăria şi adolescenţa, ce urma să continue într-un al doilea volum, niciodată apărut. A murit la Paris, trei ani mai tîrziu.

Poezia din proză

Anna de Noailles Brâncoveanu, scriitoarea cu sânge albastru, românesc, este mai puțin cunoscută în România. Nedrept, de altfel. În schimb, pentru Franța, țara în care avea să trăiască și să creeze până la sfârșitul zilelor sale, Anna de Noailles Brâncoveanu a fost o figură marcantă pentru Belle Epoque.

 Ana Antonescu, cea care a tradus „O nouă speranță”, ne-a vorbit despre nașterea în limba română a acestui volum. Pentru că dincolo de traducerea operei literare, Ana Antonescu a simțit nevoia să pătrundă puțin în intimitatea gândirii acestei scriitoare.

„De Ana  de Noailles am auzit alături de Martha Bibescu și Elena Văcărescu. Ele au fost înrudite, și de sânge și literar. A fost un soi de trio din perioada aceea.  Plus că ea este și o contesă”, spune Ana Antonescu. La un moment dat „Am citit, în traducerea lui  Virgil Bulat, «Cartea vieții mele», care este una dintre ultimele ei cărți și este un fel de autobiografie. Dar scrisă în același stil, ca să zic așa, romantic târziu. Pe urmă am auzit de ea prin Proust. A existat acea corespondență dintre ei doi, publicată și în România”. Anna a fost și modelul unuia dintre personajele ale lui Marcel Proust, în romanul „Jean Santeuil”.  

Traducerea a fost dificilă, pe alocuri, „ Pentru că e într-adevăr un discurs mai greu de abordat, fiind vorba de un alt context, un alt soi de sentimentalism, o altă epocă. Pentru noi, acum, în secolul XXI, altfel este poezia. A trebuit să intru în atmosfera aceea, deși viața de zi cu zi nu prea ne lasă. A fost o călătorie, și nu numai călătoria într-un text ci și călătoria într-o civilizație care a fost”, spune autoarea traducerii.

Povestea este una aproape banală pentru cititorii de astăzi. „Trama ca atare este simplă – o femeie, un fel de Madame Bovary, care se plictisește într-o căsnicie de rutină și încearcă să se împlinească sentimental prin relații cu alți bărbați, pe care îi întâlnește. Una dintre relații se sfârșește prost și ea se sinucide. Important în romanul Annei de Noailles este poezia care este prinsă pe osatura acestei trame. Ea fiind poetă. Ea e poetă și în proză. Acest roman se poate citi ca un roman în proză. Prin asta prezintă interes, prin poezia unei relații de altădată, a unei relați, a unei iubiri. A absolutului.”

Anna Brâncoveanu de Noailles „O nouă speranţă”. Traducere din limba franceză de Ana Antonescu. Colecţia Biblioteca Polirom. Seria Esenţial.

fragment

„Sabine, uită-te la rochia mea din mătase de Bas-Dauphiné cu înflorituri și la panglica din jurul gâtului meu,

am trăit în secolul nebunatic al Regentului și al lui Ludovic cel Mult Iubit. Locuiam la Versailles și în alte câteva castele de pe malul râului Oise. Eram voluptuoasă, toți eram voluptuoși, bărbații și femeile cedau fără rezistență și teamă dorinței fermecătoare pe care o simțeau unii pentru alții. Am împodobit natura și am înfrumuseţat casele cu iubire și plăceri. De-a lungul vieții noastre fragile, am atârnat fără de pieire pe ziduri, pe lemnărie, de fântânile din grădini, în templele din parcuri trandafiri, panglici fluturânde, porumbei și cochilii. Cochilia este principiul și simbolul timpurilor noastre și e de la sine înțeles, pentru că din scoica Afroditei s-a ivit, cu adevărat, epoca noastră parfumată, îndrăgostită și divină.

În acorduri de clavecin, ne pierdeam în dansuri lente și exaltate care ne încălzeau privirea și întruchipau dorința, suspinul și slăbiciunea. Ne plăceau boschetele, frunzișul, roua. Ne pricepeam, de asemenea, la cântecele sensibile și la discuțiile încinse; neîncrederea necuviincioasă și ușuratică era pe buzele noastre ca un fruct necopt, căruia îi simțeam gustul amar, acru și pișcător. Ne plăcea amorul, era singura preocupare a vieții noastre, nu făceam altceva decât amor. Nu eram deloc frivole. Eram filosoafe, enciclopediste, geometre, chimiste și astronome după cum erau amanții noștri. Am contribuit la operele lui Voltaire și Rousseau. Ne-au compus madrigale și noi le-am scris capitole pentru operele lor. Ne plăcea amorul și unele dintre noi l-au practicat cu o întunecată sălbăticie. Suspinele sărmanei Lespinasse încă mai fac să tremure mâinile celor care întorc paginile cărții sale.

Am lăsat în urma noastră în lume o mireasmă delicată, iritantă și profundă. Rochiile de mătase care apăsau pe

picioarele noastre când dansam se expun cu noblețe pe divanele din frumoasele locuințe. Stampele în care suntem înfățișate împletind ghirlande din flori de câmp și eliberând păsările din coliviile lor de răchită înnebunesc sufletele sensibile. Pălăriile noastre de pai, împodobite cu frunze, erau mai lipsite de pudoare și stârneau mai abitir dorința decât coapsele goale ale nimfelor antice.

Ah, tu nu știi cum mai râdeam și ne jucam prin tufișuri, în acordul muzicii lui Rameau, în serile strălucitoare, în vreme ce Watteau, trist din cauza noastră, se plângea din pricina sunetului scos de fustele noastre de mătase foșnitoare...”