Iisus și-a organizat misiunea de mântuire a omenirii cu o scrupulozitate specifică unei operațiuni militare.

Mântuitorul și-a început propovăduirea cu cuvintele „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Sunt exact cuvintele pe care le repeta cu obstinație și Ioan Botezătorul.

Cu aceleași cuvinte Iisus va rezuma și misiunea încredințată Apostolilor: „Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

Aceste cuvinte trec deci ca o parolă militară de la Ioan la Iisus, și de la Acesta la Apostoli. Nu este de mirare că Ioan Botezătorul este numit Pecetea care leagă cele două Testamente.

„Începutul Propovăduirii Domnului”, căruia îi este dedicată această Duminică, are loc la scurt timp după Botezul în Iordan, când Ioan este arestat de Irod și urmează să fie decapitat. Este ca o predare de ștafetă: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească!” spune Ioan.

După arestarea Proorocului, Iisus pleacă în Galileea. Nu din lașitate, ci din strategie. Practic, Iisus „mută frontul” dincolo de Iordan. În primul rând, pentru că astfel împlinea profeția lui Isaia: „Pământul Zabulonului și pământul Neftalimului, calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce ședea în întuneric a văzut lumină mare”.

În al doilea rând, rămânerea Sa ar fi fost stupidă: arestarea în acel moment I-ar fi periclitat întreaga misiune. „Nu-i o crimă să nu te arunci singur în primejdie, ci să nu i te împotriveşti cu bărbăţie, când ai căzut în ea”, este și sfatul stratehgic al Sfântului Ioan Gură de Aur.

În Galileea, Iisus nu se ascunde, nu tace chitic, ci Își începe propovăduirea. Știe că merge spre Moarte, însă pe calea pe care El o dorește, pe care o socotește cea mai eficientă pentru misiunea pe care Și-a asumat-o.

Dar ce este exact această „Pocăință” pe care o cer Ioan, Iisus și Apostolii? Pentru a înțelege, trebuie să ne întoarcem la începuturile timpului și la păcatul originar. Am mai spus-o: Adam și Eva nu au fost alungați din Rai pentru că au încălcat porunca și au gustat din Fructul Oprit, ci pentru că, luați la întrebări de Dumnezeu, în loc să-I cadă la picioare și să-I ceară iertare cu lacrimi în ochi, au început să dea vina unul pe altul și amândoi pe Șarpe.

Dacă orice tată de pe lumea asta, după ce își mustră odrasla pentru cine știe ce boacănă, cât ar fi de mare, tot se înmoaie văzând că aceasta se căiește pentru ce a făcut, cu atât mai mult Tatăl și-ar fi iertat Fiii pentru care a creat întregul Univers și li l-a dat spre stăpânire.

Doar că Adam și Eva nu au vrut iertarea. Nu au cerut-o. Cu inima împietrită, ei singuri s-au exilat din Rai, întorcându-i spatele lui Dumnezeu.

Pocăința cerută de Iisus este gestul pe care Adam și Eva nu l-au făcut, după păcatul originar: să cadă în genunchi în fața lui Dumnezeu și să-I ceară iertare cu lacrimi în ochi.

În grecește, la pocăință se spune metanoia. De aici vine metania, căderea în genunchi cu inima frântă.

Pocăința creștină nu înseamnă un simplu regret: ea presupune o schimbare interioară totală. O modificare radicală a sensului vieții: întoarcerea din nou cu fața spre Dumnezeu. Recunoașterea din nou a Acestuia ca Tată. Implorarea lui de a ne primi înapoi.

Astfel, „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”, capătă un înțeles spectaculos. Odată cu Nașterea lui Iisus, Dumnezeu vine pe Pământ, iese El în întâmpinarea oamenilor. Le dă semn că i-a iertat și îi așteaptă să se întoarcă. Botezul, Jertfa și Învierea, toate reprezintă evenimente prin care Împărăția Cerurilor i-a devenit din nou accesibilă Omului. S-a apropiat!