Se împlinesc 70 de ani de la nașterea lui George Pruteanu (15 decembrie 1947 – 27 martie 2008). Apoi, la primăvară – 10 ani de la moartea lui.
A fost un spirit enciclopedic, un renascentist rătăcit într-o perioadă confuză din istoria României. S-a manifestat (fără să se remarce), întâi, la Iaşi, publicând articole de critică literară în revistele Cronica (1972–1975) şi „Convorbiri literare” (1976–1980, 1984–1986), apoi, la Bucureşti, a devenit cunoscut ca om politic (controversat), ca realizator de emisiuni TV (admirat de toată lumea) și ca profesor universitar (iubit de studenți). Ştia să demonteze şi să monteze la loc un automobil, folosea cu virtuozitate computerul, făcea fotografii mai bune decât mulţi fotografi profesionişti. Şi-a construit pe Internet un site, care funcţionează şi azi, încântându- i pe toţi vizitatorii. Acest site este un spectacol non-stop de inteligenţă şi farmec, un Disneyland al plăcerilor intelectuale. Textele sunt însoţite de desene animate, de muzică, de fotografii şi filme, toate apărând sau dispărând ca prin farmec, la comanda celui care îl accesează.
În aceste numeroase întreprinderi ale sale, George Pruteanu a fost singur. N-a făcut parte din nici un grup, nu a avut parte de susţinerea unei reţele, nu a mobilizat instituţii care să-i construiască gloria. L-a ajutat discret, cu un devotament fără egal, doar soţia lui, Nina Pruteanu.
Este greu să citeşti o carte de George Pruteanu fără să-ţi vină în minte înfăţişarea autorului. Fruntea înaltă, prelungită de un început de calviţie, faţa îngustă şi uscăţivă, ochelarii asimilaţi parcă definitiv de fizionomie evocau o viaţă petrecută printre cărţi. În acelaşi timp, însă, mobilitatea figurii te făcea să te gândeşti la o vocaţie actoricească, demonstrată, de altfel, de emisiunea TV „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, originală combinaţie de pedagogie şi clovnerie, inventată de George Pruteanu din dorinţa de a-i reînvăţa pe români limba română. În caz că ni s-ar cere să-l caracterizăm în doar câteva cuvinte, am putea recurge la următoarea formulă: un profesionist al curiozităţii intelectuale şi un geniu pedagogic. Mobilitatea sa spirituală, capacitatea inepuizabilă de a-i învăţa pe alţii (recurgând la toate mijloacele posibile, inclusiv la o mimică şi o gesticulaţie de clovn), încrederea nedezminţită în valorile culturii l-au entuziasmat până şi pe încruntatul Gabriel Liiceanu:
„Succesul d-lui Pruteanu se explică tocmai prin gravitatea care se ascunde la prima vedere. (...) Lucrurile grave pot fi spuse pe multe tonuri, nu neapărat patetic, pot fi rostite alb, dezinvolt sau chiar cu zîmbetul pe buze. (...) Ei bine, dl Pruteanu se aşează aici, în locurile acestea în care îşi au obîrşia actele fundamentale ale vieţii: vorbitul, gânditul, iubitul (...) Există un «amestec-Pruteanu», unul de inteligenţă, iubire şi umor. (...) Dl Pruteanu ştie că zeii nu vor reveni printre noi decât atunci cînd oamenii acestui popor vor reînvăţa actele fundamentale ale vieţii: vorbitul, gânditul, iubitul. Dl Pruteanu (...) îi face să creadă din nou în cuvinte, în adevăr şi în sentimente. Şi o face cuviincios, fără gravitate pedagogică tâmpă...” Viaţa lui George Pruteanu poate fi considerată o parabolă. Dacă risipeşti cu generozitate ceea ce ştii şi ceea ce creezi, dacă participi, cheltuind din propria ta fiinţă, la îmbunătăţirea vieţii tuturor, vei fi repede uitat. Şi poate chiar considerat un ratat, aşa cum a declarat Alina Mungiu că îl consideră pe George Pruteanu, imediat după moartea lui:
„A murit zilele acestea un vechi prieten de-al meu, George Pruteanu. Corul fals şi gălăgios de la moartea lui tinde să ascundă faptul că această celebritate care a murit săptămâna trecută era un ratat, adică un om excepţional de înzestrat care nu a reuşit să-şi valorifice darurile”, „Necrologul lui scris de amatori se citeşte aşadar ca o listă de falsuri, pentru că George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nici o acreditare reală), nici ziarist (în toată viaţa lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică), nici comentator (refăcea pe siteul lui un fel de Românie Mare mai slabă) şi cert nu lingvist (nu a publicat în viaţa lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu) şi de fapt ar fi putut fi mult mai mult decât toate astea laolaltă”.
Nu este vorba doar de impietatea de a-l numi pe un om a doua zi după ce a murit un ratat, ci de opacitatea autoarei, de incapacitatea ei de a evalua inteligent şi nuanţat ceea ce a realizat un intelectual. Alina Mungiu nu vede decât ceea ce au stabilit alţii înaintea ei că poate fi luat în considerare. Ca o funcţionară a culturii, ea constată că opera lui George Pruteanu nu este înregistrată şi ştampilată şi, drept urmare, o respinge.
Această operă însă există, difuz (aşa cum apa cu care udăm grădina se regăseşte nu într-un bazin, ci în verdele proaspăt al plantelor). Dacă limba română va fi în cele din urmă salvată, aceasta se datorează şi lui George Pruteanu, deşi contribuţia lui nu este cuantificabilă.
La aproape zece ani de la moartea sa, încă nu s-a găsit cineva care să-l înlocuiască.
Recomandările noastre
