Una dintre cele mai valoroase voci feminine ale literaturii contemporane (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor - romanul Fantoma din moară, 2008 - și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru cartea Lizoanca la 11 ani - 2009, ambele apărute la Polirom), Doina Ruști este și profesor la Universitatea Națională de Artă Teatralăși Cinematografi că. Delicatăși discretă, Doina Ruști a acceptat, astăzi, provocările unui dialog fără perdea

Pentru început, câteva mișcări de încălzire: ce mai face scriitoarea Doina Ruști? Ce proiecte, ce cărți, ce idei ne propune în această toamnă? Răspunsul vine scurt, nemțește: „Mă pregătesc să plec la Frankfurt, cu Fantoma din moară (2008), romanul meu de suflet. Cel mai ghinionist și cel mai lăudat”. A fost tradus în limba germană? Doina clipește măgulită: „Recent a fost publicat la o editură berlineză, cu sprijinul ICR, în traducerea Evei Wemme. La apariția acestui roman, care m-a consacrat, Ministerul Culturii a încercat să-l promoveze , iar Eva Wemme a avut o lectură publică la Frankfurter Buchmesse. Tocmai de aceea, acum, după 8 ani, am hotărât să ne întoarcem acolo. Cărțile își au viața lor, iar a Fantomei a fost una foarte complicată. De altfel, lunile viitoare sunt aproape nemțești pentru mine, căci și Mâța Vinerii urmează să apară, tot la Berlin”.

Logodnica, roman și film

„Și cu Mâța pe unde ai să te plimbi?”, întreb, ușor invidios. „Visul meu arzător este să ajung, desigur, la Leipzig, exact ca în carte. Încă de pe când scriam la roman, cu harta Leipzigului în față, mă gândeam la Nonnenmühle, ca și cum eu însămi aș fi trecut pe-acolo, și-aș fi descoperit casa și secretele satorinilor, exact cum i se întâmplă Mâței, în finalul romanului. Aproape că mă simt obligată să fac un drum până la Lipsca, mai ales că încă nu m-am îndepărtat de acest roman și de rețetele lui vrăjitorești. Trebuie să fac și-o mărturisire în premieră: scriu un scenariu după Mâța Vinerii, dar din superstiție nu voi spune mai mult”.

 „Mereu am muncit mult pentru bani puțini. De regulă am câteva joburi. Dar, da, câștig și din cărți, în ultima vreme destul de bine”, DOINA RUȘTI, scriitoare

„Atunci, vorbește-ne despre ultimul roman - Logodnica!”, sondez precaut: „Romanul acesta l-am scris la rugămintea lui Dan Burlac (n.r. producător de film), dar și dintr-un impuls de castă feminină. Când am auzit că David Kinsella vrea să-i scriu povestea de dragoste, prima întrebare care mi-a venit în minte a fost ce-o să spună femeia pe care nu poate s-o uite?! Și-am și văzut-o în minte pe această logodnică, apărută așa cum se întâmplă în toate iubirile obsesive, ca o fantasmă de neînlocuit. Recunosc, nu povestea lui David m-a atras, cât cea a femeii - care în romanul meu se numește Alisa. Tot pe atunci s-a întâmplat să văd un portret semnat de Iulia Șchiopu (Visul lui Alice), care mi-a dat certitudinea, în mod inexplicabil, că așa ar trebui să arate logodnica regizorului despre care urma să scriu. M-a incitat imediat ideea de-a scrie despre două variante ale aceleași povești. Bineînțeles, sper ca David să păstreze această dublă perspectivă și în film”.

Cine stăpânește România?

Ce Românie iubește cu adevărat Doina Ruști? În loc de un răspuns catifelat, scriitoarea olteancă a început să bată, nervos, din picior: „Țara este sub ocupație. Refuz să vorbesc despre o țară ocupată”. Bulversat de răspuns, șarjez semeț: „Cine stăpânește acum România? „Ne aflăm în plină idiocrație. Indulgența repetată față de prostie a creat o nouă clasă. Sloganurile de genul ce dacă e prost, dar măcar e un om de gașcă ori și Forrest Gump poate ajunge președinte - au creat o nouă clasă, care s-a dezvoltat, s-a întărit și-a ocupat posturile - cheie, exact ca pe câmpul de luptă. Iar apoi a început să dubleze aceste locuri calde, transformându-le în activități comerciale. Solidaritatea idioților s-a dovedit solidă și până la urmă impresionantă. Acest grup, descins din indulgența generală, conduce acum țara, cu bucuria de a fi ocupat un teritoriu. Ei pot fi numiți ocupanți. Și nu mă refer doar la politruci. Fenomenul se manifestă la toate nivelurile administrative ale statului. Și nu numai. Chiar și-n lumea cu pretenții culturale, lucrurile se petrec la fel”.

Intelectualul și traiul subteran

Până să închid și să deschid de două ori gura, aiurit, Doina Ruști lustruiește concluzia: „Ce poate să facă un intelectual? Să trăiască subteran și subversiv, așteptând să se înmulțească oamenii ca el. Protestul verbal este o pierdere de timp, iar acțiunile de stradă, foarte necesare, pretind coordonare și efort sisific”.

 „Omul este o fi ință nesățioasă și nefericită”

Ce părere are Doina Ruști despre tehnologizarea excesivă a vieții noastre? „Eu cred în forța progresului. Cea mai mare suferință a oamenilor a fost singurătatea, mai precis durerea cruntă de a nu fi prețuiți de către semeni. Cred că astăzi orice om și-a câștigat șansa vizibilității. Facebookul a readus omenirea la epoca fericită a micului sat, în care totul se petrece la vedere. Însă omul este o ființă nesățioasă și nefericită. Întotdeauna își dorește mai mult. Pe istoria rețelelor de socializare presimt că se va ridica o societate cu alte căi de ierarhizare a valorilor. Nu esența se va schimba, ci turația”.