- În femeie nu poți să ai încredere. O ții de mâini și de picioare, te înșeală cu gura. Așa și-a început Ion declarația în fața procurorului, aruncând toată vina pe biata Stela. La drept vorbind, chiar era vina ei...

Ion se născuse într-o familie de țigani săraci, sub acoperișul găurit al unei case condamnate la demolare. Ta-su sărac, mă-sa săracă, uniseră foamea cu setea, vorba poetului, și uite așa apăruseră pe lume nouă suflete desculțe și chinuite. Aveau zile în care până și sufletul li se strângea de foame, și i-ar fi dat Diavolului zece vieți pentru o coajă de pâine.

Ion era cel mai mare dintre frați și, din pricina asta, pe umerii lui atârnau greutățile întregii familii. Destinul lui navea nicio scuză, niciuna. De ce îl condamnase tocmai pe el la sărăcie?

Singurul lui noroc era frumusețea. Avea un ten aproape alb și niște ochi atât de verzi, că rămâneai blocat doar privindu-i. Conștient de singurul lui atu, își lipea privirea de orice femeie, la început din curiozitate, mai apoi ca să-și exerseze tehnicile.

- Plec din cocina asta. E timpul să-mi găsesc și eu un loc în lume.

Făcuse cinci clase, învățase să scrie și să socotească. Se simțea dator să facă ceva în viață. Așa că a început să-și vândă frumusețea doamnelor amatoarea de plăceri exotice. Avea 20 de ani și doar privindu-i trupul perfect, viața îți părea nedreaptă.

Dacă la început se dăruia ieftin, fără să se târguiască, în timp, învățase să își prețuiască adevărata valoare. Amețite de băutură, doamnele vărsau lacrimi sincere pentru soarta bietului țigan care era nevoit să-și vândă trupul pentru a-și hrăni cei opt frați și mama bolnavă.

Ion trecea mecanic de la o femeie la alta, atingând sâni fleșcăiți și dezagreabili, suportând săruturi lipicioase și umede, cu nepăsarea cu care stingi o țigară. Lumea lui era goală, neagră și urâtă ca o femeie cu barbă. Nu-i mai păsa demult de frații lui sau de maică-sa, veșnic borțoasă și plină de boli. Devenise un adevărat animal de pradă, trecut, din greșeală, pe lista oamenilor. Începuse să îi privească superior pe cei săraci, iar pe țigani îi disprețuia profund.

Într-o zi a primit un telefon – Anghel, unul din frații lui, era grav bolnav. Maică-sa l-a sunat, implorându-l, cu umilință, să îl ajute :

- Da’ ce-a pățit?  - I s-a uscat un rinichi. Luni mă duc cu el la oraș să i-l scoată. Vino, Ioane, nu fi câine. 

Și s-a dus. Cu o sobrietate impusă și studiată, a intrat în casa ce refuza, cu încăpățânare să se dărâme, strâmbând din nas în fața putorii și a mizeriei. Un țânc de nici doi ani, cu burta umflată și plină de viermi, cu muci uscați pe nas și alții umezi în gură, l-a întâmpinat în pragul ușii.

- P-ăsta când l-ați mai făcut? - E al soră-tii, i-a răspuns maică-sa. - Unde-i Anghel?

Băiatul zăcea pe un pat plin de cârpe, cu privirea pierdută și respirând ușor. Alb și slab, arăta ca un cadavru pe care familia uitase să îl îngroape.

- Ce faci, mă? - Bine Ioane. Tu? - Am venit să-ți aduc bani pentru operație. Fă-te bine că îi vreau înapoi. - O, lume nouă! Domnul a venit de la oraș în țigănie. Nu-ți mai e rușine cu noi? I-a strigat taică-su abia întors acasă.

Ion a ieșit trântind ușa. Hoinărea, cu mâinile în buzunare, pe străzile pe care încă le ura, printre casele de țigani bogați.

- Ioane, ce faci, mă? Nu mai bagi lumea în seamă? I-a vorbit un băiat de la volanul unui Mercedes.

- Nae, tu ești, mă, amărâtule? Da’ de unde ai avut tu bani de o asemenea mașină?

- Hai să te fac o tură, fraiere, și îți explic.

Nae era român, dar crescuse printre țigani de când se știa. Le învățase limba, obiceiurile, traiul, și, dacă n-ar fi avut părul blond, ai fi jurat că-i unul de-al lor. Copil sărac, n-avusese altă soartă decât să devină slugă la țiganii bogați. Se mulțumea cu resturile lor și nu se da înapoi de la nimic. De la o vreme, însă, dăduse norocul peste el și nimeni nu-i aflase, încă, secretul. Asta pentru că nu-l întrebase nimeni.

- Zi,mă, de unde ai bani? Nae, tu te-ai apucat de droguri? - Ce droguri, frate? Am ceva de o mie de ori mai bun – și îi arată un câine lup, cu blana cam roasă și cam neîngrijită, care se odihnea pe bancheta din spate a mașinii. - Aoleu, ăsta de unde a apărut? A strigat Ion, speriat că nu văzuse până atunci animalul. - Câinele ăsta e o comoară! Cel mai bun detector de bani din lume. - Ce spui, mă? - Îți arăt, da’ jură că nu spui la nimeni. - Hai,mă, ce dracu’, așa mă știi? - Fii atent – țiganii ăi bătrâni încă mai țin galbenii îngropați în pământ, de frica hoților și a băncilor. - Așa. - Câinele ăsta a fost dresat să găsească monede. Nu trebuie decât să îl bag într-o curte și el îmi aduce banii. - Du-te, mă! - Bă, dacă-ți spun. - Și nu ți-e frică, nebunule, că te află țiganii și-ți ia gâtul ? - N-are cum. Ce, sunt proști să meargă la poliție să declare cât aur au? - Vreau să văd. - Bine. Deseară mergem la bulibașă, că e plecat la București.

S-a lăsat seara. Nae și Ion pândeau întunericul ca să poată trimite câinele la vânătoare de galbeni.

- Și ce-i spui ? - Banii, caută banii! - Atât? - Da’ ce vrei, să-i dau probleme de matematică? Atât și îi dau să miroase câteva monede.

După nici zece minute de căutări, câinele i-a alertat. Găsise o pungă cu galbeni mici, de aur. O nimica toată pentru bulibașă, dar o dovadă suficientă pentru Ion.

- Nae, mă bag și eu. Împărțim.  Bine, frate. Aveam nevoie de un partener.

Într-o zi, în timp ce se plimba pe străzile neasfaltate din jurul casei părintești, Ion a simțit o mașină apropiindu-se.

- Bună, Ioane, mă mai ții minte?

O țigancă frumoasă, tânără și ochioasă, îmbrăcată românește, i-a zâmbit de pe bancheta din spate ?

- Stela, tu ești?  Eu, da’ cine credeai? - Ptiu, da’ frumoasă te-ai făcut! -Nu mă lua cu vrăjeli de oraș, Ioane, că eu nu-s ca fufele tale. Ia zi, vând ai tăi cocioaba asta?

Ion a spintecat-o cu ochii lui albaștri și fata a roșit:

- Te-ai măritat, Stelo? - Încă nu, Ioane. -Te iau eu, ce zici?

Țiganca râdea cu dinții ei strălucitori, dar se vedea cum vibrează la farmecele bărbatului. Își ghiceau unul altuia dorințele, dar Ion era băiat de țigani săraci de la marginea orașului. Șoferul fetei, care ascultase toată discuția, îl privea pe Ion cu o milă batjocoritoare :

- Săracu să-și vadă de nasul lui. Hai, Stelo, că dacă află tac-tu, ne umflă ochii la amândoi.

Trei zile Ion n-a fost bun de nimic. Se temea de propriile dorințe, dar erau mai puternice decât orice rațiune. Ce frumoasă era Stela reflectată în ochii lui ! 

- Nae, trebuie să mă însor cu Stela. Fie ce-o fi. - Ești și nebun, și sărac. Cine dracu’ ți-o dă? - Am ceva bani. Hai să facem mai mulți.

Nu trecea o zi fără să nu o vadă, să nu-i vorbească. Stela, chinuită și ea de dorințe interzise, se temea și îl dorea în același timp. Dar cum să te pui cu țiganii? Mai ales când ești femeie...

Ion îl exploata la maxim pe câinele comoară, prăduind, seară de seară, curțile țiganilor, care nici nu băgau de seamă că erau sărăciți. Inima îi bătea sălbatic și violent de fiecare dată când fura, dar pasiunea lui pentru Stela îi așezase un văl de plumb pe ochi:

- Ioane, de ce dracu’ furi de la bulibașă când tu vrei să-i iei fata de nevastă? - Lasă, mă, că are destul, dă-l dracu’.

În timpul ăsta, bulibașa începea să afle de dragostea celor doi. Dar nu-i dădea încă prea mare importanță, din cauza supărării pricinuite de dispariția mai multor pungi cu galbeni.

- Tată, ți-am zis să îți iei o casă de bani din aia de fier. - Da’ tu de când ai devenit așa deșteaptă, Stelo? Ia mai bine spunemi ce-i cu Ion care îți tot dă târcoale. - Ce să fie ? - Cu sărăcia aia te-ai găsit să intri în vorbă. Lasă că până la toamnă te mărit eu. - Tată, da’ Ion are mulți bani. - Ce vorbești? De unde are amărâtul ăla bani? - Îți zic eu sigur, da’ nu pot să spun că e secret. - Stelo, te bat de te găsesc dracii. Tu să-mi spui de unde are Ion banii, că de mâna mea mori.

Speriată, fata i-a povestit tot – că Ion are un câine foarte deștept, care noaptea îi aduce bani de aur.

- Fă, tu ți-ai pierdut mințile. - Nu mint, tată. Jur! Ascund salba mea și câinele o găsește imediat.

Stela își privea tatăl palidă și descurajată. Își dădea seama că vorbise prea mult și viața lui Ion era în pericol. Acum că bulibașa bănuia cine îi fura aurul, era hotărât să îi facă de petrecanie făptașului.

- Să dea dracu’ să-l anunți, că vă omor pe amândoi. Și pe mă-ta!

Era prea târziu să mai poată face ceva. Și totuși...o idee îi încolțise în minte. Cu inima strânsă și sufletul îndoit, s-a hotărât să-l salveze pe Ion cu orice preț, așa că l-a denunțat la poliție pentru furt, indicând și locul unde va avea loc fapta. Se gândea, sărmana, că în pușcărie Ion va scăpa de furia bulibașei. Ce vreți, minte de femeie!

E aproape miezul nopții și cei doi hoți se pregăteau să dea o ultimă lovitură. Știau de la Stela că unchiul ei este plecat la oraș, așa că n-aveau nicio teamă.

- Banii, caută banii. - Poliția, nimeni nu mișcă! - Ce-i asta?

O lumină puternică aproape îi paralizase. În căteva secunde erau cu fața în jos, mâncând pământ și cu mâinile încrucișate. Câinele, nefiind somat, își vedea de treabă. În scurtă vreme venise și răsplata – un săculeț cu o salbă de galbeni.

Surprinși și ei de apariția poliției care le stricase planurile de răzbunare, bulibașa și ai lui asistaseră neputincioși la întreaga scenă. Ajunși la parchet, țiganii au refuzat să se considere păgubiți, declarând că aurul nu le aparține.

Pe cine să arestezi? Cine să plece în cătușe?