A avut ghinionul de a se fi născut prea târziu. Când nu mai era nimic de făcut. Momentul de neatenţie al soartei. Punctul de inflexiune al destinului. Clipa aceea suspendată, când, vorba poetului: „potop e-napoi şi-nainte”!
De aceea, e de-nţeles că epoca noastră contemporană nu l-a meritat deloc, e clar că a fost obligat să se grăbească, spre a comprima timpul şi, în fine, aici se află accesoriul cel mai important, e inutil să mai spunem că s-a născut direct melancolic. Lovit năucitor de stenahorie. Aceea care-l va frige la maţe…Dar să nu anticipăm!
Ideea de a comprima timpul şi, totodată, groaza că la el se face târziu mult mai devreme decât la alţii, l-au obligat să abordeze în fugă toate etapele vieţii. Şi-a schimbat aleasa inimii de cinci ori, de fiecare dată despărţirea lăsându-l total bleg, cotropit duşmănos de melancolie.
După o vreme, tot din grabă şi neatenţie, sau poate pentru că îmbătrânise brusc (vremea îşi pierduse orice urmă de răbdare!), a început dintr-odată să-i încurce pe puii ieşiţi din splendidele sale copulaţii concentrate într-un timp atât de scurt. Nu mai ştia care e din primul mariaj, cu bursucioaica a bătrână, care din al doilea, cu bursucina aia superbă (el numea asta „caznicie”, sugerând creativ chinul la care era supus de fiecare dată când dădea buzna în gyneceum!) sau care era acela conceput în toaleta avionului, în timpul unei vizite oficiale şi care – poate cel mai mic dintre ei sau poate cel mai mare?!, memoria îi juca renghiuri – în luminişul pădurii, la iarbă verde şi-un grătar cu colegii de partid, de ziua naţională a codrului.
Ne puteți urmări și pe Google News
Asta a fost prima fază. Pentru că a doua s-a dedus direct din cea anterioară: nu mai ştia câte bursucine trecuseră prin patul lui sau…mă rog! oriunde se petrecuse problema aceea cu plăcerea, nici nu mai ştia cum îi zice. Câte erau, Doamne şi cum le chema?
Dar se resemna pe dată. De fapt, simţea că-şi pierduse preocuparea pentru orice: viaţă, femele, ranguri, dregătorii şi onoruri (fusese, oricum, cândva – nici nu mai ştia când, fiindcă timpul trecuse aşa de repede – al doilea animal în rangul pădurii, după Leul de ghips!). Ori interesul pentru vechile lui pasiuni tehnice: maşini, motociclete, avioane, aparate de radio etc.
Nu mai făcea nimic. Nu-l mai interesa nimic. Toată ziua deambula prin palat ca un năuc, târându-se cu paşi mici şi împingând căruciorul de lemn din faţa sa, pe care-şi aşezase burta imensă. Din cauza grabei şi a neputinţei, nu mai purta nimic pe el, ci doar un halat tocit, în dungi verticale albe şi negre (de fiecare dată când cameristul îl ajuta să se îmbrace şi să-şi tragă pe mâinile groase ca picioarele unui elefant mânecile halatului descusut – doamne, şi ce model fusese bursucul nostru în tinereţea lui silvică! – deci, de fiecare dată când vedea dungile alea, avea o tresărire, ca un curent electric, pe care-l simţea că ajunge până la buricul aflat la un metru în faţă). În urma sa, rămâneau pe gresia scumpă (adusă, normal, din Gresia Antică!) semnele de nesiguranţă şi aproximare funcţională ale sfincterelor sale ascunse undeva, sub sacii adipoşi. Pe care, cu mopuri şi găleţi, câţiva îngrijitori le făceau să dispară numaidecât, apoi împrospătau aerul cu miresme de trandafir, mosc, vanilie, tei şi soc.
Acum, se opri în dreptul ferestrei înalte, cu coatele pe burtă şi privi melancolic în curtea fără de margini a palatului. I se păru că-i zăreşte pe toţi puii săi dolofani, cum se rostogolesc veseli prin iarba verde şi crudă (un zâmbet se insinuă deasupra celor cinci rânduri de guşă, căci, de fapt, se vedea pe el, în copilăria lui scurtă!). Sau le admiră pe toate bursucinele sale de-o viaţă (iarăşi le pierduse numărul, dar ce mai conta!), dansând graţioase pe sub merii înfloriţi, aidoma unor naiade zvăpăiate. În timp ce soarele – care întotdeauna a fost un stricat în felul lui – se strecura lacom pe sub veşmintele lor vaporoase şi le pipăia ca un nesimţit.
În clipa aceea, a dat ochii peste cap, într-un acces de „melancolită de fermentaţie”!
Recomandările noastre
