Omul care scrie la îndemnul de libertate al cugetului nu se simte mânjit niciodată. Poţi să-l cufunzi şi-n hazna, că tot curat iese de acolo. Asta e clar.

Scriitorul – dacă e să fie culpabil de ceva – se face vinovat doar de insistenţa cu care îşi asumă graţia scrierii. Atât. Cred că sunteţi de acord că omul nostru naţional, Caragiale, de pildă, n-are nicio vină că „eroii” săi fermecători au existat aievea şi că i-au fost modèle. La îndemnul de libertate al cugetului (chiar cu riscul de a ne repeta!), el n-a făcut decât să-i despoaie de toate învelişurile onorabilităţii şi să le „picteze” vidul. Opera lui Caragiale este, de fapt, imaginea perfectă a „golului din preajmă”. Imaginea pe care o vedea el şi pe care ne-a împărtăşit-o şi nouă!

Însă cu jurnalistul (care funcţionează sub alte comenzi!), treaba se complică. Ficţiunea face emfizem. Imaginaţia se sufocă. Iţele scornelii se-ncurcă. Al naibii ce se-ncurcă iţele scornelii!... La el, totul trebuie să fie limpede. Fără echivocuri. Fără vorbe-n doi peri ori ca în insolentul Psalm VI, al lui Arghezi, care i se adresa lui Dumnezeu, naiv-ambiguu: „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”. La jurnalist, ori e albă, ori e neagră. Griul provoacă greţuri.

Scrisul jurnalistului nu e un capriciu, un moft sau o sminteală scuzabilă, prin care să-şi verse toate ofurile de interior, odată cu ligheanul cu lături strânse după ani şi ani de depresii, complexe, frustrări sau patimă bicisnică. Jurnalistul nu este autor de parabole, alegorii sau fabule. El trebuie să scrie doar la comanda realităţii brute, fără a-şi pune zălog simţămintele.

Atunci când însă el se fanfaronează sau când, bolnav fiind, vede că-l lasă fierea pe drumuri, recurgând la apropouri sau făcut cu ochiul – cu explicaţia puerilă că aşa i-a venit în minte ori că n-a găsit batista cu care să-şi şteargă toxinele scurse pe la colţurile gurii – atunci el trebuie să fie convins că-şi taie singur din preţul afişat în mercurialul moral al Cetăţii. Se automutilează. Se scurtează la reputaţie. Îşi masacrează prestigiul. Mai ales dacă-i cu stare!

Mai deunăzi, aflat la o televiziune ce-i cultivă insistent brand-ul, un jurnalist cu notorietate, cunoscut pentru stările sale bilioase, pentru glasul său scârbit că realitatea nu-l ascultă şi pentru limbajul său frust şi teribilist, vrând probabil să arboreze încă o dată acelaşi aer sastisit de înţelept cotropit de omniscienţă, a fost trădat. Şi nu de altcineva sau altceva, decât de valul de ură gâlgâită din rezervorul subconştientului său, pe care, ce-i drept, în ultima vreme, abia dacă putea să-l mai stăvilească. Exact de acolo, a ieşit o declaraţie halucinantă.

Băierile pungilor sale cu otravă s-au rupt în direct (şi sinestezic!). Grandoarea sa civică s-a pulverizat, criteriile morale, bunul simţ şi măsura au fost dinamitate, principiile deontologice distruse. Aşadar, referindu-se la ţinta predilectă a criticilor sale veşnic înspumate, jurnalistul a spus: „Omul ăsta a fost zece ani președintele României. Tot ce face acum este... Eu mă simt mânjit (n.n. ne cerem scuze noi!) cu căcat, din cap până-n picioare”.

Atât de violentă, de fulgerător-letală trebuie să fi fost concentraţia veninului strâns în guşă, încât am avut impresia că, dacă, din greşeală, şi-ar fi muşcat limba, ar fi murit pe loc.

Nici nu se mai aflau în discuţie respectul, demnitatea sau adevărul istoric (citiţi, vă rog, întreaga declaraţie!). Indiferent însă despre cine ar fi fost vorba, prin lipsa de control stupefiantă, prin mesajul instigator la ură şi prin agresivitatea dusă la extrem a limbajului, jurnalistul s-a descalificat definitiv. Moral, profesional, civic (n.n. mai rămâne, probabil, cinefilul, de mână cu tenismanul!!). Dar, în acelaşi timp, ne împinge în mod sigur către o concluzie stringentă. Şi anume, că spaţiul public trebuie vidanjat.

La final, constatăm că există, paradoxal, şi o parte bună a pestilenţei acestei tărăşenii.

S-ar putea ca mânjelile înregistrate de coprograful personal al impetuosului ziarist să fi fost aceleaşi, dintotdeauna. Dar el să nu fi băgat de seamă.