Socialismul a pătruns în România, în principal, datorită eforturilor lui Constantin Dobrogeanu- Gherea. Acesta a fost cel mai important teoretician al noii mişcări, iar influența sa covârşitoare a dus la apariţia gherismului, o interpretare adaptată realităţilor autohtone.

A încercat toată viaţa să combată scepticismul de înţeles al contemporanilor şi să demonstreze utilitatea practică a socialismului şi nevoia societăţii româneşti rural-patriarhale de a implementa măsurile necesare ameliorării condiţiilor dificile ale muncitorilor şi ţăranilor.

FOTO: Constantin Argetoianu

Lovitura de stat dată de Lenin şi locotenenţii săi în octombrie-noiembrie 1917 a legitimat aripa bolşevică – maximalistă – a socialismului, iar primii ani de după Marele Război au stat sub semnul revendicărilor sociale, eradicării moderaţilor şi entuziasmului revoluţionar. Contaminarea a atins în grade diferite şi România. Aşa cum era de aşteptat, Basarabia a fost epicentrul acestor mişcări comuniste ilegale, coordonate de RUMCEROD- ul lui Cristian Racovski. Având graniţă cu Rusia Sovietică, era mai uşor pentru revoluţionarii de dincolo de Nistru să-şi trimită oamenii pe teritoriul României (în plus, Basarabia fusese provincie a Imperiului Rus, statutul său nu era reglementat, iar administraţia românească încă nu-şi stabilise „reperele” după Unire).

Pe lângă metoda radicală a atentatelor – aruncarea în aer a unei părţi din vagonul ministerial cu care se deplasa ministrul de Interne Argetoianu şi bomba de la Senat care a ucis trei persoane – utilizată de comunişti, o altă tactică eficientă era greva, preferată de social-democraţi ( şi în rândurile acestora s-au infiltrat mulţi comunişti, cei care aveau să „rupă” Partidul Socialist şi să adere la Internaţionala a III – a ).

Legea Trancu-Iaşi, un „atentat la libertatea muncii”

Autorităţile erau conştiente de pericol, astfel că au luat măsuri pentru a linişti spiritele în rândul muncitorilor. În martie 1920 este înfiinţat Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, iar în septembrie 1920 este adoptată legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă. Se garanta oricui dreptul la muncă, dar nu era permisă întreruperea lucrului în întreprinderi, instituţii ale statului, „precum şi în cele a căror oprire pune în primejdie existenţa şi sănătatea populaţiei sau viaţa economică şi socială a ţării.”1 Proiectul guvernului Averescu a fost întâmpinat cu proteste din partea socialiştilor, care vedeau în legea Trancu-Iaşi (ministrul Muncii) un „atentat la libertatea muncii (...) intenţie criminală a guvernului de a ţine muncitorimea în sărăcie şi robie.”2 Avertismentul enunţat într-un memoriu din 15 august – „proiectul de lege ce se va vota va da (...) loc la permanente agitaţii şi greve ale muncitorimii organizate” – nu a fost luat în considerare de parlamentari, iar acest lucru nu a făcut decât să adâncească falia dintre Guvern şi muncitori. Grevele vor continua şi în următoarele săptămâni (între 1 martie şi 20 octombrie 1920 s-au organizat în toată ţara 345 de greve, dintre care 112 în Capitală). Se apropia momentul primei greve generale din istoria României. Pe 11 octombrie se desfăşoară o şedinţă a Consiliului General al Partidului Socialist şi al mişcării sindicale. După discuţii lungi şi contradictorii se adoptă o rezoluţie adresată Guvernului.

Ultimatumul socialiştilor

Este un ultimatum, liderii muncitorilor având şapte cerinţe: „respectarea dreptului de asociaţie”, „retragerea armatei din toate fabricile, uzinele şi atelierele”, „interzicerea strictă pentru direcţiile din întreprinderile statului de a se amesteca sub orice formă în chestiunile referitoare la organizarea muncitorilor”, „acordarea revendicărilor formulate de muncitorii din instituţiile statului”, „suspendarea aplicării legii pentru reglementarea conflictelor colective de muncă până la întocmirea unei alte legi”, „desfiinţarea efectivă şi completă a stării de asediu şi a cenzurii” şi „modificarea legii asigurărilor din Vechiul Regat pe baza principiului de autonomie.” În caz contrar, „muncitorimea organizată din toată ţara va fi chemată ca printr-o grevă generală să obţină toate aceste drepturi şi libertăţi, de care sunt legate interesele ei cele mai vitale.”3 Ministerul de Interne era la curent cu toate aceste pregătiri, Argetoianu decizând să „lăsăm mişcarea să meargă înainte, supraveghind-o, şi să intervenim numai în momentul izbucnirii grevei.” Memoriul respectiv este prezentat ministrului de către Ilie Moscovici şi Gheorghe Cristescu. Aceştia revin peste câteva zile pentru a afla răspunsul, însă Argetoianu le spune că a fost „atât de ocupat” încât nu a avut timp să-l citească şi îi roagă să revină a doua zi. De data acesta, replica lui Argetoianu – memoriul „e inadmisibil în fond şi formă”4 – nu le-a mai lăsat altă opţiune celor doi decât să-şi pregătească oamenii pentru declanşarea grevei generale. Socialismul din 18 octombrie îi anunţă pe muncitori că vor recurge „la singura armă pe care o avem (...) greva generală.”

„Salariaţi ai bolşevismului rusesc”

Două zile mai târziu, lucrătorii C.F.R. (la Căile Ferate aveau comuniştii cele mai bune „rădăcini”, aici au înregistrat cel mai mare succes) sunt primii care încetează munca. În total, câteva sute de mii de oameni au participat la greva din octombrie. Aceştia sunt încurajaţi pe data de 22 octombrie, conducerea promiţândule că dreptatea este de partea lor şi că „din această luptă (...) muncitorimea va ieşi victorioasă.” Muncitorimea nu a ieşit victorioasă, greva încetând oficial pe 28 octombrie, ora 12. În acea săptămână de grevă, sute de persoane au fost arestate, apariţia ziarului Socialismul a fost suspendată, iar guvernul a proclamat starea de asediu. Oficiosul Partidului Poporului a legitimat deciziile luate prin ameninţarea pe care ar fi reprezentat- o acei „salariaţi ai bolşevismului rusesc” la adresa stabilităţii politice în România. Conducătorii mişcării nu ar fi decât „o bandă de afiliaţi la Internaţionala a III – a (...) mizerabile unelte plătite al unor implacabili duşmani ai ordinii, civilizaţiei şi umanităţii.”5 Nici presa de stânga – cu toate că, evident, avea o atitudine favorabilă cauzei muncitorilor – nu a fost convinsă de necesitatea protestului radical. Momentul pentru declanşarea grevei a fost „rău ales.” Bolşevicii se aflau în defensivă, astfel că puterea nu avea de ce să „pună mănuşi în represiune.” Apoi, caracterul ultimativ al cerinţelor „a dovedit că partidul socialist nu a dorit să obţină concesiile sau câştigurile cerute, ci a ţinut, cu orice preţ, să facă război.” Nu în ultimul rând, forţa socialiştilor nu era suficient consolidată pentru a „pune guvernului chestia ori, ori.”6

Greva eşuează

La şase zile de la întreruperea lucrului, o delegaţie a greviştilor s-a întâlnit cu prim-ministrul Averescu pentru a discuta termenii încetării protestului. Averescu a promis că va „dispune să se redeschidă localurile organizaţiilor şi ale partidului socialist din ţară şi că va lăsa liberă reapariţia Socialismului.” De asemenea, a recunoscut justeţea unor revendicări economice. În aceeaşi seară – 26 octombrie – se convoacă o şedinţă a Comitetului Provizoriu. După „dezbateri îndelungate” şi „discuţii destul de furtunoase”, Comitetul a votat în favoarea încetării grevei. Chiar dacă a fost un eşec, istoriografia comunistă a încercat să prezinte şi partea pozitivă, anume că s-a „deschis o etapă de luptă politică şi ideologică încordată între comunişti şi social-democraţii de dreapta, între revoluţionari şi reformişti, între partizanii afilierii la Internaţionala Comunistă şi sclavii dogmelor Internaţionalei a II – a, oportunistă şi falimentară.”7 Se lansează şi un apel către membrii formaţiunii socialiste, în care se dă vina pe lipsa de curaj a „duşmanilor revoluţiei”, transformând partidul într-unul „de paie, fără program, fără tactică, fără disciplină, fără puterea de a da educaţie revoluţionară marilor mase de muncitori.” Singura soluţie era „afilierea la Internaţionala a III – a.”8

FOTO: Alexandru Averescu

Procesul şi sentinţa

Obiectivul va fi îndeplinit şapte luni mai târziu, în mai 1921 (la nivel simbolic. Nu s-a ajuns la votul propriu-zis de înfiinţare, autorităţile arestându-i pe participanţii la Congres). Cei reţinuţi în octombrie 1920 au fost judecaţi de tribunale civile – cei care au încălcat prevederile legii reglementării conflictelor colective de muncă, primind condamnări între câteva luni şi un an – şi de tribunale militare – cei care s-au manifestat după proclamarea stării de asediu, în frunte cu secretarul general al socialiştilor, Ilie Moscovici. Procesul desfăşurat între noiembriedecembrie 1920 s-a încheiat cu condamnarea acuzaţilor, pedepsele variind între 6 luni şi 5 ani de închisoare