Dată după o amînare bizară de aproape două săptămîni (nici un jurist n-a putut să-mi explice de ce au nevoie unii judecători, cei de la ÎCCJ, mai ales, de atîta timp după încheirea procesului, pentru a pronunța sentința, că doar nu se apucă de studierea dosarului de la Dioclețian încoace!), sentința în cazul Elenei Udrea nu m-a surprins.

 N-aveam nici o îndoială că, în prima instanță mai ales și în aceste condiții ale transformării Luptei împotriva corupției drept un obiectiv național de proporțiile istorice ale Trecerii Prutului pentru a dezrobi Basarabia și Bucovina, Elena Udrea nu putea fi achitată nici măcar de un complet alcătuit din Sfinții Apostoli, d-apoi de unul alcătuit din judecătoare de la ICCJ. Sunt sigur că achitarea Elenei Udrea ar fi făcut ca duminică, ziua cînd se dau în stambă TeFeL-iștii, manenchinele celor trei judecătoare, confecționate la un atelier sub acoperire al SRI, ar fi fost plimbate în zeghe prin Piața Victoriei și înjurate în direct, cu clăbucii de rigoare, de televiziunile de familie ale Codruței Kovesi-frigida Digi TV și insolventa Realitate TV.

În toată tărășenia care a fost cazul Elena Udrea, pe mine m-a surprins altceva.

Și anume ațîțarea halucinantă cu care a fost așteptată sentința marți, 28 martie 2017.

Pînă și Miorița năzdrăvană s-a oprit din behăitul profetic pentru a se interesa dacă Elena Udrea a fost achitată sau condamnată.

Pe vremuri, cînd nu era ca acum, Facebook- ul, cronicari precum Ion Neculce se retrăgeau la lumina lumînării şi consemnau evenimentele teribile la care erau martori sau la care fuseseră actori implicaţi: venirea tătarilor, prăbuşirea domniilor, raidurile leşilor, cutremure şi viscole.

Cu spaima în suflet, respectivii scriau cu pana titluri în genul Cînd am aşteptat năvălirea tătarilor sau Ziua cînd s-a cutremurat pămîntul, pentru că s-a mișcat Peștele cel Mare.

Noi, cei de azi, care mai avem timp să citim şi altceva decît SMS-uri şi, eventual, e-mailuri, ştim ce s-a petrecut mai important pentru neamul românesc din cronici, fie ale unor autori învăţaţi la şcoală, fie ale unor călugări care au scris pe ascuns.

Dacă ar fi trăit un astfel de cronicar ziua de marți, 28 martie 2017, mai mult ca sigur şi-ar fi intitulat pagina de jurnal Cum am aşteptat cu înfricoşare Ziua în care s-a dat sentinţa în cazul Elena Udrea.

Să zicem că eşti politician sau chiar lider politic şi ai vrea şi tu ca marți seara să apari la un talkshow susţinut de o televiziune de ştiri.

Cu cine de prin televiziunile de ştiri ai fi adus vorba în zilele din urmă despre programul zilei de marți, 28 martie 2017, ar fi răspuns cam aşa:

Marți, nu putem programa nimic. Marți, e ziua sentinţei date Elenei Udrea.

Din punct de vedere strict juridic, sentinţa în cazul Elenei Udrea n-are nimic ieşit din comun. Cu doi ani în urmă, mai precis pe 21 aprilie 2015, DNA trimitea în judecată Dosarul prin care un fost demnitar român, Elena Udrea, era acuzat de luare de mită, abuz în serviciu şi tentativă de folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete.

După doi ani, iată, Procesul, ţinut la ÎCCJ, a ajuns în faza sentinţă în primă instanţă. Nu e o sentinţă definitivă şi Elena Udrea şi DNA putînd să facă recurs pentru Completul de cinci judecători.

În sine, nu e nici un motiv ca sentinţa să fi devenit aşteptarea numărul unu a naţiunii.

Elena Udrea nu e nici primul, nici ultimul politician ajuns la sentinţă cu un dosar. Acuzaţiile aduse sînt şi ele obişnuite. Abuzul în serviciu, utilizat de Poliţia politică prezidenţială pe scară largă în cadrul răfuielilor politico-mafiote duse sub faldurile luptei împotriva corupţiei, a devenit la fel de banal ca şi acuzaţia adusă unui bărbat că s-a uitat fără să vrea la pulpele ieşite ale unei june de sub fustiţa prea scurtă. Şi cu toate acestea, Sentinţa în cazul Elenei Udrea a devenit eveniment de cronică.

De ce?

Răspunsul îl dă o realitate despre care noi am mai scris şi am mai zis:

Folosirea luptei împotriva corupţiei drept acoperire pentru răfuieli politico-mafiote.

Nu ştim ce a făcut Elena Udrea din punct de vedere penal pînă la finele mandatului lui Traian Băsescu. Jurnalul, alte dezvăluiri ale Elenei Udrea, dau seamă de o femeie foarte puternică, poate cea mai puternică din România celor zece ani de regim Traian Băsescu. Sigur e însă că pînă la încheierea mandatului lui Traian Băsescu, deşi au circulat ştiri, zvonuri şi documente despre afacerile Elenei Udrea, fosta consilieră prezidenţială n-a fost atinsă cu nici o citare la DNA. Documente ivite după 2014 arată că au fost dosare deschise, toate pe şest, închise rapid şi tot pe şest. Binomul SRIDNA, cel care înhăţa pe rupte miniştri, politicieni şi oameni de afaceri, dovedea faţă de Elena Udrea o bunăvoinţă neobişnuită. Pe 4 februarie 2015, însă, după plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, la două luni de la alegerile prezidenţiale şi după ce depusese la DNA un Denunţ împotriva unui cap al Binomului – Florian Coldea –, Elena Udrea e pusă sub acuzare de procurori pentru o faptă petrecută în 2011 cu prilejul organizării Galei Bute. În zilele următoare, Elena Udrea marchează un record în lumea punerilor sub acuzare. DNA, condusă de Codruţa Kovesi, cere Parlamentului nici mai mult, nici mai puţin, decît şase arestări preventive pentru Elena Udrea. Parlamentul, alcătuit din căcăcioşi, votează aberaţia asta, convins că e vorba de Elena Udrea, cînd de fapt era vorba de el, Parlamentul României. Turma de oi de tinichea care sînt parlamentarii e pusă dinadins de Binomul SRI-DNA să voteze aberaţia pentru a dovedi românilor că principala instituţie a democraţiei de la noi e o spălătoare de vase în Republica procurorilor.

Mai înainte, Elena Udrea acordase un interviu unui site din constelaţia SRI în care adusese acuzaţii grave şi Codruţei Kovesi. S-a vorbit atunci de o tentativă a fostului demnitar de a o lua înaintea punerii sub acuzare. A fost sau nu aşa? N-are importanţă. Important e faptul că aberaţia DNA a fost punctul de plecare al unui proces unic într-un stat de drept:

Făurirea şi consolidarea imaginii potrivit căreia tot ce i se întîmplă Elenei Udrea din partea DNA nu e rezultatul luptei împotriva corupţiei, ci rezultatul urii de tip shakeaspearean purtate de Codruţa Kovesi de pe vremea cînd rivala ei era Stăpînă la Cotroceni. Ca scriitor, pot depune mărturie că, indiferent de temeiurile în realitate ale Dosarelor Elenei Udrea, tot ce i s-a întîmplat în ultimii doi ani îşi are izvorul în ura de frustrată în toate planurile – fizic, intelectual, politic şi moral – din partea Codruţei Kovesi. Jurnalul Elenei Udrea dezvăluie situaţii incredibile într-un stat de drept, demne de Evul Mediu al tragediilor shakeaspeariene. Şi Codruţa Kovesi şi Florian Coldea se poartă la Cotroceni, în prezenţa Elenei Udrea, ca nişte pivniceri ai Măriei Sale Traian Băsescu. În sufletele celor doi, alcătuind un cuplu din toate puncte de vedere, s-a strîns o ură pe care doar ghilotina robespierreană ar fi stins-o şi nici aia suficient, cîtă vreme capul victimei rămînea nesluţit după decapitare.

Ca ziarist, care iau în calcul doar ceea ce se vede, pot depune mărturie pentru altceva:

Şi anume că sub conducerea Codruţei Kovesi, DNA n-a făcut nici cel mai mic efort de păstrare a aparenţelor de obiectivitate în cazul Elenei Udrea. În chip stupefiant chiar şi într-o democraţie chioară ca a noastră, Codruţa Kovesi s-a dat peste cap să arate opiniei publice că Dosarele Elenei Udrea de la DNA nu sînt rodul unor investigaţii obiective, nu-şi au izvorul în adevăruri obiective, ci rodul urii sale faţă de fosta Stăpînă, cu izvorul în sloganul sinistru Noi sîntem DNA şi ni se rupe de Lege, de Stat de drept! Începutul l-au făcut incredibilele cereri de arestare preventivă ale Elenei Udrea. Ele au fost urmate de plimbarea Elenei Udrea prin faţa camerelor de luat vederi cu cătuşe la mînă, năpustirea asupra ei a Diviziei Presă a Binomului, ţinerea ei în arest preventiv în chip abuziv şi au culminat cu cererea DNA de i se da 21 de ani închisoare. Acestor fapte li s-au adăugat şi dovezile că Elena Udrea fusese neatinsă de DNA pînă la finele mandatului lui Traian Băsescu. Acuzaţiile aduse Codruţei Kovesi de Elena Udrea, de Alina Bica şi de Traian Băsescu, scandalurile succesive cărora le-a fost ţintă Codruţa Kovesi.

În opinia publică s-a creat astfel imaginea unui Război între două femei – Codruţa Kovesi şi Elena Udrea – prin intermediul statului român.

Mai precis imaginea că sentinţa din 28 martie 2017 nu e un moment juridic, ci un moment al unei afaceri de Ev Mediu:

Cine pe cine decapitează mai repede. Noua dovadă că lupta împotriva corupţiei nu e nimic altceva decît o acoperire ideală pentru răfuielile politico- mafiote din cadrul unei Găşti care conduce România sub sintagma, cu talent găsită de Dan Andronic, Noi sîntem statul! războiul dintre Codruţa Kovesi şi Elena Udrea ne avertizează din nou că forţele sănătoase ale naţiunii trebuie să facă ceva pentru a o da jos din Copacul puterii absolute pe Codruţa Kovesi.