Orice dislocare de plăci tectonice uriaşe ale Istoriei poate provoca un şir de cutremure devastatoare. Cataclisme inimaginabile.

Şi bineînţeles că spectacolul acesta măreţ taie răsuflarea spectatorilor, aducândui pe marginea leşinului. Căci el poate să fie mai emoţionant decât erupţia vulcanului Mauna Loa din Hawaii. Sau decât o acrobaţie pe un cablu întins între Turnurile Petronas din Kuala Lumpur. Ori decât un zbor cu parapanta peste Cascada Niagara. În fine… Renunţ la asemenea comparaţii, fiindcă m-a luat deja ameţeala. Nu înainte însă de a repeta că sinonimia aceasta senzitivă funcţionează doar în cazul unor seisme istorice enorme. Dezastre nimicitoare, cu o lungă rezonanţă în timpul mitic şi în memoria colectivă.

Daniil Ivanovici Iuvacev, zis „Harms” (1905-1942) a fost unul dintre străluciţii reprezentanţi ai mişcării dadaiste „Oberiu” (înfiinţată în 1927, care propaga umorul absurd şi coroziv-critic), interzisă însă de către autorităţile sovietice la doar câteva luni de la înfiinţare.

În timpul vieţii, a publicat poezii şi literatură pentru copii. Fiind însă arestat de mai multe ori în anii ’30, se hotărăşte să scrie pe ascuns, astfel că primele texte păstrate în manuscris (poezii, scenarii, piese de teatru, miniaturi în proză) au fost publicate abia în 1967. Şi au cunoscut recunoaşterea internaţională începând cu 1978, odată cu apariţia primului volum din cele patru, de poezii în original şi în traducere, la editura K-Presse din Bremen. Daniil Harms a murit de subnutriţie, în timpul asediului german asupra Leningradului. În secţia de psihiatrie a unei închisori, deţinut sub pretextul că literatura sa pentru copii era subversivă şi nefastă.

Iată o frântură de un absurd metafizic, un scenariu intitulat „Spectacol ratat”:

„Petrakov-Gorbunov iese pe scenă şi vrea să spună câteva cuvinte, dar îl apucă sughiţul. I se face greaţă. Părăseşte scena. Intră Pritikin.

PRITIKIN: Tovarăşul Petrakov-Gorbunov trebuia să vă anun... (I se face greaţă şi iese în fugă.)

Intră Makarov.

MAKAROV: Egor... (Lui Makarov îi e greaţă. Iese în fugă.)

Intră Serpuhov.

SERPUHOV: Ca să nu... (I se face greaţă, iese în fugă.

) Intră Kurova.

KUROVA: Aş fi vrut... (I se face greaţă, iese în fugă.)

Intră o fetiţă.

FETIŢA: Tata m-a rugat să vă transmit că teatrul se închide. Întregul colectiv e cuprins de greaţă.

” Dimpotrivă, la format istoric fără cote, micuţ-piticuţ, meschinuţ şi prostuţ, precum şi pe spaţii infinitezimale, atât de minuscule, încât până şi anonimatul pare a fi grandilocvent (ca să nu mai vorbim de eroii „legendari”, care se dezvoltă nu în crugul olimpian oxigenat, ci în mediul anaerob al smârcurilor!), ei bine, în acest caz, lucrurile iau altă întorsătură. Se înmoaie şi se micşorează treptat, până când deodată dispar, aidoma picăturii de apă pe plita încinsă. Şi trec în altă stare de agregare. În caricatură. Atunci, emoţia se transformă în silă, iar spectacolul e ratat… Uitaţi- vă în jurul vostru!