Luni seară, am avut un dialog privat cu o respectabilă doamnă, aprigă publicistă şi nume remarcabil al societăţii civile (aia adevărată, nu cea nicuşorizată sau dogarizată!).

 O conştiinţă care, în plus, spre a nu fi bănuită de „partidpri”, nu s-a lăsat afiliată nici măcar unui oenge.

Îmi spunea ce tristă şi ce obosită e şi că se gândeşte să se retragă din această luptă inegală, care pur şi simplu a istovit-o. Remarca, la fel ca şi mine, că sistemul ticăloşit e aproape de a obţine o victorie devastatoare. Impostura, cinismul, minciuna, incompetenţa, hoţia şi mârlănia sunt pe cale să pună stăpânire definitiv pe această ţară.

Am încurajat-o, oferindu-i câteva puncte de visare democratică!  Aşa cum ar fi, de pildă, focul. Focul pustiitor, focul transformaţional, focul ritualic, focul purificator. Nu părpăleala, nu arderea pe jumătate, ci de-a dreptul pârjolul, combustia, calcinarea. Orice revoluţie e ca un foc de tabără. Tabăra cea rea, fireşte. Iar fizica, nu mai vorbesc de istorie, a demonstrat de atât de multe ori, încât ne-am şi plictisit, că focul aduce căldură. Înfierbântă axiomatic!

Un lucru e cert (e mai sigur decât chiar şi alternanţa noapte-zi!): România trăieşte astăzi periculos, pe un plan înclinat, în timp ce de pe margine este sfidată, batjocorită, măscărită, pervertită, violentată. E o pantă pe care alunecă, alunecă împlacabil în jos, cu picioarele înainte. Şi asta, până când?… Păi, până când, într-o zi, nu vom mai avea voie să alegem. Va fi ziua în care Ilustrissimul de atunci, Cel Dintâiul, Supremul, Absolutul, Suveranul, Ăl mai Firstul, Administratorul Unic etc.etc.  – oricum se va chema el cu nume de om sau de fiară – nu ne va mai permite dreptul natural al opţiunii. „Cât sunt eu în fruntea voastră – ne va striga  – nu mai aveţi nevoie de vot.” Şi, chiar dacă am putea visa că-l avem, el nu va conta!

Pericolul este ca procesul de dezidentizare cruntă la care este supusă ţara să conducă poporul mai întâi la alienare. Apoi, la resemnarea inertă. Iar, în final, la dispariţia ca entitate. Justiţia de pe pământ – îşi va spune – nu e-n stare să facă dreptate, fiindcă e înfăptuită de oameni, iar oamenii sunt slabi de vârtute, sperjuri şi ipocriţi. Dinspre sus, speranţa este şi mai slabă, fiindcă, după cum se ştie, n-a venit nimeni de acolo măcar cu o umbră de nădejde. Doar colomba lui Picasso, cu ramura de măslin în cioc, nu e suficientă. Cât despre mesagerii şi intermediarii Divinului, încrederea în ei moţăie, fiindcă au ajuns să se închine mai mult la profan, decât la sacru. Şi, din păcate, unii dintre ei s-au vândut. Banului, Trufiei, Dezmăţului.

I-am mai spus, apoi, doamnei – tot spre încurajare – că, în România de azi, absurdul lui Murphy ţine loc de mit fundamental. Că, mânaţi de la spate, ca vitele spre abator, trăim o singură realitate. Nimic nu se brodeşte. Nimic nu se potriveşte. Niciodată. Totul e alandala.

Dacă ajungem prea devreme, aflăm că s-a amânat. Dacă ne scoatem sufletul ca să ajungem la timp, ni se va spune să aşteptăm. Iar, dacă am întârziat, constatăm că e prea târziu.