Din cele 100 de zile „de miere” impuse de cutuma americană opoziției pentru ca noul președinte să-și aplice programul, lui Trump nu i s-a acordat nici măcar o singură zi.

Un senzațional editorial de Gilles William Goldnadel în Le Figaro.

Acest articol este scris mai întâi pentru a consemna un fapt: înainte de a fi comis cel mai mic act prezidențial condamnabil, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii este condamnat dinainte de cei care spun că urăsc prejudecățile.

Indiferent de succesele și eșecurile ce vor urma, onestitatea ne cere să constatăm că primul american, tratat ca ultimul american, este tăvălit ca nici un alt președinte ales până acum.

Nu este vorba doar de un proces de intenție spectaculos, ci, mai profund, de o contestare a legitimității înseși a președintelui ales.

Și nu doar în Statele Unite. Astfel, la radioul public francez, încă de vineri dimineața, invitata programului matinal al France Inter, Sylvie Laurent, istoric care scrie mai ales în Libération (ziar socialist – n.r.), punea răspicat sub semnul întrebării această legitimitate.

Pentru a explica absența din emisiune a oricărui intelectual favorabil lui Donald Trump, realizatorul Patrick Cohen a explicat că nu cunoaște nici unul.

Tonul fusese dat de același post de radio săptămâna trecută, unde realizatoarea revistei presei cita dintr-un blog semi-confidențial elemente ce nu puteau fi verificate, care te făceau să crezi că președintele ales este un fervent adept al ondinismului.

Aceeași presă care pune la zid „sfera rușinoasă” (cum este numită presa care nu face parte din „mainstream” – n.r.) și știrile false de pe internet nu ezita să practice coprofagia mediatică, ca și când, pentru a contesta legitimitatea președintelui blestemat, cele mai detestabile mijloace ar fi devenit brusc legitime, în marea tradiție geometrică și variabilă a stângii morale.

Să precizăm mai întâi termenii dezbaterii: este posibil ca, asemenea autorului acestor rânduri, să nu apreciezi stilul, declarațiile, mentalitatea președintelui american, care se caracterizează, ca să ne exprimăm simplu, prin vulgaritate. Totuși, pentru aceasta, nu este interzis, ba chiar s-ar impune să fim încercați de un sentiment de revoltă față de contestarea de natură fascizantă a verdictului dat de urne și față de expresia acestei contestări, care ia forma unui război civil.

Acest război civil este declarat între lumea virtuală a Hollywood-ului și lumea reală a muncitorilor și a claselor de mijloc care l-au adus la putere pe Donald Trump.

Nimeni nu știe cum se va încheia acest conflict. Nimeni nu este capabil să spună cine va câștiga, între heralzii poeziei politice și noul erou al realismului brut.

Însă, în zorii acestui război nemilos, onestitatea intelectuală și morală impune să scriem că acești așa-ziși antifasciști sunt cei care au declanșat războiul, și încă cu metode fascizante, care produc greața.

Astfel, Jennifer Holliday, renumită cântăreață de culoare, a venit să explice la televiziune din ce motive, după ce inițial acceptase, a refuzat până la urmă să cânte la învestitura președintelui.

Crezuse, a declarat ea, că va fi vorba de un moment de unitate, însă „nu realizase că oamenii nu acceptau rezultatele alegerilor”.

A doua zi după ce se anunțase inițial că acceptă să cânte, Jennifer a primit mii de mesaje dușmănoase pe Twitter, în care era făcută „trădătoare a rasei sale” și „cioară”. „Am primit amenințări cu moartea, îndemnuri să mă sinucid, a fost oribil!”

Holliday a constatat cu tristețe că multe din aceste mesaje veneau de la comunitatea sa de culoare, mai ales de la organizația radicală Black Lives Matter, aceea de care președintele Obama s-a apropiat mult în ultimele săptămâni ale mandatului său.

Și în universitățile americane s-a declarat războiul.

La Georgetown, profesoara April Sizemore-Barber a mers până acolo încât a acordat bonusuri studenților care participau la un curs anti-Trump, cu scopul de „a semăna semințele libertății”.

O altă profesoară a hărțuit-o pe colega sa musulmană, Asra Normani, care mărturisise public că a votat cu Trump. „Te-am proscris din rândurile rasei umane, de când votul tău a ajutat la aducerea la putere a naziștilor.”

În același elan anti-nazist, în campusurile universitare se manifestează față de venirea lui Hitler în America. Într-un excelent articol din Le Figaro, 20 ianuarie, Laure Mandeville îi descrie pe acești militanți de culoare ai Partidului Comunist revoluționar urlând: „Nu vedeți că Trump le va face musulmanilor ce le-a făcut Hitler evreilor?”

Noroc că „sfera rușinoasă” a fost de față, în noaptea învestiturii, pentru a arăta actele acestor anti-fasciști bizari, acte pe care televiziunile le-au ascuns cu grijă. Steaguri americane arse, „feministe” cu văl islamic, sau Richard Spencer, un orator american de la organizația White Lives Matter, lovit sălbatic în timpul unui interviu televizat de către un „anti-fascist” cu cagulă, care a dispărut nepedepsit în noapte.

Imaginația mea este prea slabă pentru a descrie comentariile mediatice în improbabila ipoteză în care ziare, artiști sau manifestanți violenți ar fi contestat încă din prima zi alegerea lui Barack Obama. Dacă ar fi fluturat caricaturi înfățișându-l ca asasin sau tâlhar sau violator.

Într-un fel, regăsim după alegerile din 8 noiembrie, o bună parte din motivele succesului Detestatului în disputa cu presa convențională.

Trump nu este cauza, este efectul.

Excentricitatea și excesele sale răspund exceselor și extravaganțelor taberei care pretinde că reprezintă binele. Excesele victimizării minorităților rasiale și sexuale. Excesele imigrației clandestine. Excesele xenofiliei. Obligativitatea closetelor unice pentru transsexuali. Culpabilizarea sistematică a poliției. Teama reverențioasă în fața islamului radical. Feminismul limitat exclusiv la detestarea masculului heterosexual alb și care închide ochii în fața soartei femeilor în Orient.

Copleșită de excesele infracționale ale acestor „falși buni”, o mare parte din poporul american a preferat să acorde încredere exceselor unui „fals rău”.

Iar în acest sentiment de revoltă pe care îl inspiră sau ar trebui să-i inspire oricărui democrat linșajul mediatic și artistic care îi este rezervat lui Trump, în acest reflex de empatie naturală față de cel bătut cu pietre, cine știe dacă nu se ascunde și intuiția că, în spatele contestării furioase a legitimității unui individ, se ascunde contestarea vicleană a omului occidental care nu vrea să moară?