Ninsese toată noaptea, iar spre dimineață gerul desenase figuri caraghioase de gheață pe toate ferestrele. În casă era cald și un miros pătrunzător de cafea bună. În rest, nimic nu tulbura tabloul pe care tocmai vi l-am descris. Ana, absolut absentă la frumusețile iernii, privea nepăsătoare buletinul de știri unde o fătucă zgribulită, pe jumătate îngropată în zăpadă, anunța, cu gravitatea unui cataclism, că în București s-a format polei în stațiile RATB.

- Mai mulți călători au ajuns la urgențe din cauza nepăsării autorităților.

- Pentru că nu are cine să le înfigă ghearele în gât, de aia, comenta Ana, trezită din visare. Ăsta e abuzul, așa suntem ignorați și omorâți în fiecare zi.

Mintea ei, înveninată de relatările reporterei, aluneca amețitor printre articole din codul penal și, invariabil, se oprea la pedepse : cât mai multe și cât mai mari.

- Așa vă trebuie, că v-ați bucurat cu toții când au dezincriminat abuzul în serviciu. Dacă n-ar fi și oameni ca mine, toți infractorii ar zburda liberi.

I se întâmpla deseori să vorbească singură. De altfel, nici n-avea cu cine altcineva. Împlinise 35 de ani și, în afară de părinți și admnistratorul blocului, nimeni nu-i urase la mulți ani. Nici măcar colegii nu-și amintiseră de ea, atât de invizibilă și ciudată părea în ochii tuturor.

- Ia-ți măcar o pisică, un câine, un animal oricare ar fi el. O să mori de atâta singurătate, o sfătuise taică-su.

- Să nu vă prind cu surprize din astea, sărise Ana. N-am nevoie de lucruri care să mă disturbe. În plus, urâsc tot ce are blană.

Îi dăduseră pace, n-avea niciun sens să o contrazici. Cred că n-am apucat să vă spun cu ce se ocupă eroina noastră. E judecător și nimeni nu își explică de ce, pentru că era mai mult decât evident că Anei îi displăcea profund meseria pe care și-o alesese.

- Dreptate, ce-i aia dreptate? Eu vreau să pedepsesc, nu sunt maica Teresa.

În facultate, visul ei era să ajungă avocat. Intrase în barou plină de speranțe, dar maestrul ei îi făcuse avansuri din prima zi și chiar o amenințase cu excluderea dacă se împotrivește. De atunci ura bărbații și, mai ales, avocații.

Nu judecase niciodată dosare civile. Cauzele penale erau refugiul perfect pentru ea. Ca judecător, avea putere și niciun bărbat nu-i mai putea dicta ce să facă. Numai că s-a plictisit repede de meseria asta și, la nici un an de când profesa, a devenit total dezinteresată de soarta oamenilor pe care îi judeca. Intra în ședință cu dosarele necitite și veșnic pusă pe harță. Cuvântul amendă se tot repeta în gura ei, iar avocaților le tremurau robele de teama sancțiunilor. Bieții justițiabili se încredeau în figura ei blândă cu care reușea să-i păcălească.

Ana privea absent, fixând un punct imaginar în spatele sălii de judecată, încremenită ore în șir, după care, brusc își schimba dispoziția și împrăștia teroare. Pedepsele ei erau atât de temute încât pentru procurori devenise un fel de zâna zânelor.

- Am o propunere de arestare preventivă. Cine o fi de permanență?

- E Ana Tudose, azi e șansa ta.

- Ce noroc pe capul meu. Probele sunt cam slăbuțe, dar trebuie să dau o lecție unui tip pe care tocmai l-am inculpat. La Ana Tudose n-am nicio emoție.

Așa vorbeau procurorii despre ea. În schimb, în tabăra apărării era zi de doliu :

- Unde mergi, colega?

 - Am o propunere de arestare preventivă la Ana Tudose.

- Aoleu! Și de ce te mai duci? Bani de amendă ți-ai pus de-o parte?

Și printre inculpați i se dusese vestea, de ajungeau să se bucure de o arestare preventivă decât de o pedeapsă definitivă la această judecătoare. Șefii Anei erau încântați de o asemenea achiziție. Nu-i ușor să întâlnești un om ca ea. În plus, mereu era nevoie de călăi pasionați, care să taie capete în dosarele cu miză. În toți anii ei ca judecător, Ana nu pronunțase nicio achitare, iar cea mai mare condamnare fusese de 25 de ani.

Promovase fulminant la o instanță importantă, unde făcea complet cu jumătatea ei în variantă masculină, iar împreună li se spunea completul morții. Cam asta era viața Anei, văzută prin ochii celor care au avut ghinionul de a o cunoaște.

Acum să ne întoarcem la dimineața geroasă de iarnă și la știrea cu poleiul din stațiile RATB: E vineri si mai sunt două zile până la Crăciun. Cât ura sărbătorile și ipocrizia fără margini a oamenilor care pozează în victime ale fericirii și bunătății.

- Vii acasă de Crăciun? o întrebase mama.

- Nu pot. Lucrez. Mi-am luat o grămadă de dosare acasă.

Colegele ei aveau liber, ca să se poată pregăti, iar Ana era fericită. În sfârșit avea biroul numai pentru ea. A ieșit din bloc cu părul zburlit și tremurând toată. Frigul îi lipea buzele de fularul în care își îngropase fața. Se grăbea să ajungă la instanță, era ultima ei zi de ședință pe anul care tocmai se încheia. Zăpada scârțâia sub tălpile ei mici, care călcau apăsat, dar șovăielnic. O nebunie de mașini și un zgomot infernal făceau din traversatul străzii o adevărată aventură.

Ana a pus un picior pe trecerea de pietoni, ignorând culoarea roșie a semaforului. Era în întârziere. O zdruncinătură puternică și un țipăt ascuțit sunt tot ce își amintea.

- Uită-te pe unde mergi, adormito! Nu vezi că-i roșu?

Luată pe sus de un necunoscut, Ana aterizase în siguranță pe trotuar. Acum sta așezată pe zăpada murdară, căutând cu privirea pe cel care o salvase.

- Bună dimineața, doamna președinte. Era să nu mai ajungeți întreagă, dacă nu vă opream.

- Dumneata?

Orice urmă de recunoștință pierise, iar pe fața ei se instalase mânia. Bărbatul era unul dintre inculpații pe care urma să îi condamne astazi. Cred că m-a urmărit și m-a împins în fața mașinii, gândea Ana. Se așternuse o tăcere stânjenitoare:

- Îmi permiteți să vă însoțesc până traversați? A continuat omul.

- Nu, mulțumesc.

Și a plecat speriată la gândul că ar putea fi văzută discutând cu un inculpat. A fost cea mai apăsătoare ședință de judecată. Omul care îi salvase viața regreta acum gestul, iar ura din privirea Anei îl paraliza. Cu greu a reușit să spună ceva la ultimul cuvânt. Condamnarea i se citea pe frunte.

Ana s-a hotărât să amâne pronunțarea o săptămână. Voia să-l mai fiarbă nițel. Acum era acasă, butonând telecomanda în căutare de știri. Un breaking news i-a captat atenția – inculpatul ei, de altfel persoană cunoscută, suferise un accident vascular cerebral în urmă cu două ore și se zbătea între viață și moarte.

- Nu care cumva să scapi așa ușor! Asta-i mâna lui Dumnezeu, dar nu-l las să te condamne înaintea mea. Mâine dau sentința.

E seara de ajun chiar și în casa Anei, întunecată și posacă. Nicio crenguță de brad, niciun glob și niciun beculeț vestitor al lui Moș Crăciun. Era o liniște de îți crăpau timpanele, dar eroina noastră era mulțumită. Ronțăia în tăcere o salată de crudități și bea o cană de ceai de mușețel. Soneria telefonului i-a întrerupt visarea:

- Ce faci Ana? Ești acasă?

- Unde să fiu altundeva?

- Să petreci și tu cu prietenii. Ești tânără.

 - N-am prieteni.

- Ana, a trecut moșul pe la noi și ți-a lăsat un pachețel. Vrei să ți-l pună tata la tren?

- Pe bune, mamă? Moșul? Da ce am cinci ani? Nu mă pune să ies din casă pentru toate prostiile.

La capătul celălalt nu se mai auzea nimic. Mama închisese. Deloc afectată, Ana și-a terminat salata și s-a băgat în pat. Dormea ca un copil mic, nici nu atingea perna că puteai să tai lemne pe ea.

E dimineață. Zăpada din ajun dispăruse ca prin minune, iar Ana să grăbea să ajungă la birou. A ieșit din bloc și s-a izbit de pieptul unui bărbat care o privea tăcut, blocându-i accesul.

 - Vreau să trec.

Omul era stană de piatră.

- Parcă te cunosc. Nu cumva te-am judecat anul trecut într-un omor? Ce cauți în libertate?

- Sunt mort, i-a răspuns bărbatul, rânjind cu niște dinți sticloși si umezi.

Ana a luat-o la fugă și când să intre la metrou, doi copii s-au năpustit asupra ei.

- Tanti e rea, tanti ne-a lăsat fără mami, plângeau în timp ce o loveau cu pumnii lor mici și înghețați.

Ana încerca să se ridice, dar nu reușea. O mână fără chip a prins-o de braț, ca și cum ar fi vrut s-o ajute. Când s-a uitat mai bine, era un tânăr drogat pe care îl condamnase în urmă cu vreo cinci ani, deși doctorii spuneau că are nevoie de tratament, nu de pușcărie. Ana se târa pe scări, cerând ajutorul.

- Vă rog, doamnă, vor să mă omoare.

Femeia a privit-o cu un rânjet batjocoritor:

- Morții nu omoară, doar bântuie.

- Gabriela, tu ești? Iartă-mă, n-am avut încotro. Mi s-a spus că trebuie să fii eliminată, crede-mă, eu te-aș fi achitat.

Era o fostă colegă judecător, pe care o condamnase, pe nedrept, spun unii. Era moartă acum, oricum nu mai conta.

Ana ajunsese pe marginea unei străzi aglomerate. Voia să traverseze, deși era roșu. Întâmplarea dimineții precedente, în care fusese aruncată de acel om în fața mașinii i se derula înaintea ochilor. A pus piciorul pe asfalt și a simțit durerea loviturii. De data asta nu o mai salvase nimeni. Era lungită cu fața în sus, privind cerul. Vedea chipuri hidoase și mâini întinse care îi strigau: Hai!

Umezeala asfaltului îi îneca plămânii și o greutate nevăzută îi presa pieptul. Unde era salvatorul ei?

- Nu-l mai aștepta, e mort. Tu l-ai omorât!

Ana murise și simțea cum o strânge lemnul cosciugului. Pe marginea gropii se bucurau zgomotos grupuri de oameni pe care îi recunoștea – toți erau inculpați. Fiecare avea tatuat în frunte un număr de dosar și anii de pedeapsă, iar sub braț își țineau crucile osândei.

Ana a tresărit și a deschis ochii. Oare visa? O alarmă supărătoare îi tulbura gândurile.

- Ce zi e azi? E vineri? Am ședință!

Inculpatul ei era încă viu. Cineva îi mai dăduse o șansă.