Poetei Ana Blandiana, fiica unui preot ortodox, deţinut politic, i-a fost interzis să mai publice după ce în 1984 îi apăreau în revista “Amfiteatru” patru poezii „subversive”.

Una se termina cu versurile: „Eu cred că suntem un popor vegetal / Cine a văzut vreodată / Un copac revoltându-se?” şi a fost considerată de cenzura ceauşistă îndemn la răscoală. O altă poezie – preluată şi comentată de ziarul britanic The Independent – reda imaginea societăţii românești tensionată de criza economică și iritată de cultul personalității familiei Ceaușescu.

 

Apucăturile lui Arpagic-Ceauşescu

Pe tot parcursul anului 1985 Ana Blandiana nu a mai putut publica nimic. Trei ani mai târziu, îi apărea volumul de versuri pentru copii „Întâmplări de pe strada mea” care avea să-l facă celebru pe motanul Arpagic – parodia imaginii lui Nicolae Ceaușescu. O carte de copii devenea un pamflet politic pe care adulții îl citeau cu nesaț. O nouă interdicție de publicare și, mai mult, supraveghere la domiciliu, nedisimulată. Numele Ana Blandiana a fost interzis, iar cărţile ei scoase din biblioteci. În această situație se afla familia Ana Blandiana și Romulus Rusan când la Timișoara a izbucnit revolta…

„Recunosc: am făcut băşcalie de Ceauşescu, făcând o parodie. În apucăturile motanului se recunoşteau cele ale lui Ceauşescu. În cel mai scurt timp, lumea-i spunea “Arpagic” lui Ceauşescu. Scandalul a fost enorm. Era o carte şi pentru copii, şi pentru adulţi. Copiii înţelegeau ceva, oamenii mari - altceva. Dar cărţile astea eu leam scris în calitate de copil”, îşi amintea poeta.

Pe 22 decembrie 1989, numele Ana Blandiana apare la televiziune ca membru fondator al Frontului Salvării Naţionale, fără ca ea să fi fost întrebată. La prima întrunire a noului for de conducere a ţării, pe 27 decembrie, i s-a propus funcţia de vicepreşedinte, dar a refuzt, peste o lună demisionând ca urmare a violenţelor îndreptate împotriva opoziţiei şi a hotărârii CFSN de a se transforma în partid politic.

 

„A venit doamna ministru”

Într-un interviu acordat RRA în 2015, Ana Blandiana a povestit cum a aflat, pe 22 decembrie după ce plecase de la Uniunea Scriitorilor spre casă, că era membru CFSN: „Deci ne-am dus acasă și când am vrut să ajungem acasă, pe strada noastră nu se mai putea intra pentru că se trăgea și era barată. Şi atunci ne-am gândit unde să ne ducem și dintre cunoștințe, dintre prieteni, cei mai apropiați erau familia doctor Boieraș cu care eram prieteni și care locuiau pe Sfinții Apostoli, deci foarte aproape și ne-am dus la ei și în clipa când am intrat pe ușă, ei au început să aplaude și au zis: „A venit doamna ministru” și eu am crezut că își bat joc de mine: „Dar ce, ați înnebunit, ce..?„ Şi mi-au spus că se dădea la televizor din sfert în sfert de oră… Da, seara am aflat. Şi asta s-a întâmplat încă două zile în care deja oamenii care mă recunoșteau mă tratau ca și când aș face parte din conducerea țării, deci îmi spuneau că le-a ars casa, că le-a murit un copil, iar eu habar n-aveam unde e conducerea asta! Şi am început să mă agit să aflu… la un moment dat mi s-a tot transmis să mă duc… la un moment dat, la doctorul Boieraș a telefonat Dinescu: „Ce face Blandiana, de ce nu vine la Televiziune, toată lumea o așteaptă să spună câteva cuvinte!„ Între timp, să fiu sinceră, mie mi se părea cam vulgar tot amestecul, toată înghesuiala aia de la Televiziune… Nu eram atât de deșteaptă încât să… cum să spun, să am bănuieli… Până la urmă m-am dus la Televiziune și pentru că nu știam ce să spun, am spus o poezie pe care o știam pe de rost și care era o poezie la care țin foarte mult, pe care n-am publicat-o niciodată într-o carte, că este așa, un fel de apel, de dragoste de țară… Şi asta a fost în prima duminică… deci pentru mine primul șoc a fost uciderea lui Ceaușescu, faptul că l-au omorât în ziua de Crăciun, mie mi s-a părut… adică pentru prima oară mi-am pus problema: dar ce fel de oameni îs ăștia?! Era ca o liturghie neagră… “.

În aprilie 1990 a participat la mitingurile din Piaţa Universităţii, iar în noiembrie s-a numărat printre fondatorii Alianţei Civice, pe care a condus-o între 1991 şi 2000. În ianuarie 1993 a propus Consiliului Europei proiectul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, realizat de-a lungul mai multor ani şi devenit astăzi instituţie de prestigiu internaţional.