Marta Paraschiv se născuse odată cu casa în care locuia şi, probabil, aveau să moară împreună,că doar nu era să le despartă fatalitatea. Taică-său, medic renumit prin anii ’40,căzuse în dizgraţia comuniştilor după ce soacra unui important om de partid îi murise pe masa de operaţie. Aşa că naţionalizarea l-a prins în puşcărie, iar moartea l-a luat tot de acolo, câţiva ani mai târziu.

Unica lui fiică- Marta Paraschiv, avea să înfrunte chinurile foamei şi ruşinea sărăciei alături de o mamă veşnic bolnavă şi cam proastă. Frumoasa lor casă, aşezată undeva în zona Dorobanţilor, a devenit sediu de miliţie.

Amintirile Martei din vremea aceea s-au pierdut odată cu memoria ei, dar un singur lucru nu va putea uita oricâte piedici i-ar pune bătrâneţea – noaptea aia geroasă, în care maică-sa a trezit-o şi, învelită în păturica moale a copilăriei, a părăsit casa fără să ştie când se va mai întoarce.

Comuniştii, în generozitatea lor, le-au oferit o cămăruţă de doisprezece metri pătraţi, cu bucătărie şi o baie pe care trebuia să le împartă cu alte patru familii. Aşa a trăit Marta Paraschiv până a terminat medicina şi s-a măritat.

La cutremurul din ’77 a rămas văduvă,iar lumea vorbea că de atunci niciun bărbat n-a mai atins-o. Privise mută şi liniştită mormanul de moloz şi fier ce-i zdrobise soţul, cu ochii stinşi de suferinţă şi disperare.

Revoluţia a prins-o pe culmile carierei. Guvernul liber ales voia să le dea oamenilor casele înapoi, iar pentru prima oară în viaţa ei, Marta Paraschiv s-a rugat la Dumnezeu să o ajute. După zece ani de la căderea comunismului, a intrat în casă. Cât de mult o transformase şi o urâţise vechiul sistem, nimic nu mai amintea de frumosul conac boieresc de altădată.

În anii ce au urmat, Marta a muncit ca un sclav să-i redea casei farmecul pierdut. Îi mângâia fiecare colţilor, lustruia toate bucăţile de lemn ale ferestrelor, pereţii parcă o strângeau cu afecţiune şi recunoştinţă.

Într-o seară târzie de mai, o maşină neagră a oprit în faţa porţii. Din ea a coborât un domn la vreo cincizeci de ani, însoţit de o femeie ce părea a-i fi soţie. Marta îi urmărea din spatele ferestrei, cu teama omului care nu ştie ce-l aşteaptă. Oare ce voiau străinii aceia? A aflat după câteva zile, când l-a întâlnit pe bărbat pe terenul vecin cu casa ei.

Exagerat de politicos, a abordat-o îndrăzneţ şi jovial :

• Bună ziua, doamnă, numele meu este Victor Paraschiv. Vom fi vecini, am reuşit să-mi recapăt casa familiei. Dacă m-ajută Dumnezeu într-o săptămână o dau jos şi...

• Cum s-o daţi jos? Doar nu vreţi să demolaţi o aşa mândreţe de casă? Numele meu este Marta Paraschiv, ca să ştiţi.

• E plină de carii şi mucegai, iar soţia mea suferă de astm. Sunt nevoit să o reconstruiesc din temelii. În plus, eu apreciez stilul mai modern, ăsta e deja învechit.

• Vă previn că am să mă opun demolării unei case care a fost construită cu preţul vieţii strămoşilor dumitale.

• Doamnă, să nu exagerăm. A construit-o tata împreună cu bunicul.

Marta a intrat în casă bombănind. A doua zi era deja la primărie ca să se intereseze cum de obţinuse individul acela autorizaţia de demolare. Funcţionarii de la urbanism o cunoşteau prea bine. Nu scăpase niciunul fără o plângere penală din partea ei, iar arhitectul şef tremura numai când îi auzea numele.

• Ce mai vrea nebuna asta?

• Zice că doreşte o audienţă.

• Să intre atunci.

• Doamnă doctor Paraschiv, cât mă bucur să vă revăd. Cu ce vă pot fi de folos?

• Vreau să ştiu de ce i-aţi dat autorizaţie de demolare numitului Paraschiv Victor, de la numărul 43.

• Sunteţi rude?

• E o ofensă domnule să pretinzi aşa ceva. Desigur că nu, e doar o nefericită potrivire de nume.

Arhitectul şef, un bărbat la vreo 60 de ani, mărunt şi îndesat, era genul de funcţionar public corupt până în vârful degetelor şi foarte temător. Avea un nas de câine blând,mare şi veşnic umed, pe care-l ascundea într-o imensă batistă.

• Adela, fă-i o copie doamnei doctor de pe actele de la numărul 43. Acum vă rog să mă scuzaţi, mă aşteaptă domnul primar.

Între timp, vecinul începea să îşi aranjeze şantierul. Cu fruntea strivită de fereastră, Marta observa orice mişcare. Nici nu se aşezaseră bine muncitorii cu ciocanele în mâini, când o echipă de la inspectoratul de stat în construcţii a hotărât întreruperea lucrărilor. Victor Paraschiv a primit o înştiinţare prin care i se aducea la cunoştinţă că nu a afişat la loc vizibil panoul de identificare, tăbliţa aia pe care se scrie denumirea şi adresa, numele beneficiarului,autorizaţia şi altele.

• Ieri dimineaţă era aici, şefu, se apărau muncitorii. Probabil a furat-o cineva.

Victor Paraschiv a privit spre casa Martei,dar gândul ce-i trecuse prin minte i se părea absurd. Lucrările au fost reluate a doua zi, dar Marta mai avea şi alte planuri pregătite.

• Bună ziua, suntem de la poliţie, dumneavoastră sunteţi proprietarul?

Victor Paraschiv s-a legitimat, aşteptând, nedumerit, să priceapă scopul controlului.

• S-a primit o sesizare că muncitorii de pe şantier nu poartă echipament de protecţie corespunzător.

• Cine a făcut sesizarea?

S-a încheiat un proces verbal de constatare şi sancţionare,timp în care Marta îşi făcea de lucru pe la poartă.

• Mă ofer martor asistent, observ în fiecare zi ilegalităţile de pe şantierul ăsta. Viaţa oamenilor este pusă în pericol,sunt medic, ştiu despre ce vorbesc.

Victor Paraschiv şi-a schimbat firma de construcţii şi cu greu a reuşit să găsească una care să respecte toate exigenţele privind protecţia muncii. Întro zi s-a trezit pe cap cu nişte indivizi de la o organizaţie care apăra monumentele istorice. Cineva îi alertase că se încearcă demolarea unei case de patrimoniu şi vreo săptămână au tulburat liniştea străzii cu protestele lor.

Marta Paraschiv, pitulată iepureşte în spatele porţii, simţea că renaşte. Viaţa fusese prea bună cu vecinul ăsta ai ei,era momentul să le vadă şi pe cele rele.

• N-o mai suport, îmi vine să-i fac creierul acordeon. Când o văd cum stă la pândă,cu freza aia de muşuroi de furnici, îmi vine să o sugrum, se agita Victor prin curte, vorbind singur.

• Ha! Te-am auzit şi am şi martori. Asta e ameninţare, am să-şi fac plângere penală.

• N-ai decât să-mi faci, babă dementă ce eşti. Când te-or vedea ăia de la poliţie, o să te interneze la spitalul de nebuni.

• Insultă şi calomnie! Aduna Marta Paraschiv infracţiunile.

Muncitorii de pe şantier îşi dădeau coate,dar râdeau pe ascuns,de frică.

• Şi voi ce vă holbaţi aşa, că doar l-aţi auzit cum ameninţă cu moartea şi insultă o femeie bătrână? O să vă chem pe toţi ca martori la proces.

• Noi n-am auzit nimic, doamnă, se apăra şeful de şantier.

• Vă acuz pe toţi de mărturie mincinoasă dacă nu spuneţi adevărul.

Era o gălăgie de nedescris. Protestatarii apărători de monumente istorice, adunaţi roată în jurul Martei, strigau după ajutorul poliţiei.

• Criminalul ăsta omoară bătrâni nevinovaţi.

• Ce-ai, mă, cu femeia? Îi vrei casa?

• L-am auzit cu urechile mele cum plănuia să o omoare. Chemaţi poliţia!

• Măi,oameni buni, haideţi să ne liniştim. Nimeni nu vreau să-i facă rău doamnei doctor.

Victor Paraschiv se speriase. Muncitorii dispăruseră de teamă să nu fie consideraţi martori, aşa că omul era singur în faţa acuzatorilor. Dornic să stingă furia cu orice preţ, l-a tras întro parte pe cel care părea liderul protestatarilor.

• Nu mă atinge, a urlat bărbatul. Are un cuţit, vrea să mă înjunghie!

Victor Paraschiv s-a trezit trântit la pământ şi imobilizat. Cu faţa strivită de asfalt, încerca să spună ceva:

• N-am niciun cuţit,vă jur.

Între timp sosise şi poliţia. Cei doi agenţi ajunşi la faţa locului erau copleşiţi.-

• M-a ameninţat că mă omoară.

• A zis că vrea să o strângă de găt.

• Abia l-am oprit să nu dea foc casei.

• L-a atacat cu cuţitul pe colegul nostru.

Cum să nu-i crezi când vorbeau pe atâtea voci?

• Sunt nevinovat, ei m-au lovit, se auzea glasul stins al lui Victor.

A fost nevoie de întăriri ca să se pună cap conflictului. Toţi cei implicaţi s-au oferit să depună mărturie în sprijinul Martei Paraschiv. Acuzaţiile erau grave : ameninţare, tentativă de omor, tulburarea liniştii publice. Din senin apăruse şi un cuţit pe care Victor Paraschiv a fost obligat de către căţiva bărbaţi ce-l imobilizau, să-l strângă în mână.

Toată întâmplarea asta a fost adunată intre coperţile unui stufos dosar penal. A fost nevoie de cinci ani de procese şi mulţi bani oferiţi protestatarilor pentru a renunţa la acuzaţii. Marta şi-a apărat cu demnitatea calitatea de victimă, iar părul ei alb și figura blândă i-a convins pe judecători să-l condamne pe Victor Paraschiv la o pedeapsă cu suspendare.

Nici până azi pe terenul vecinului nu s-a mai construit nimic.