Cristina Romanescu e un boboc de fetiţă, cu obraji bucălaţi şi privire de înger. Are doar 6 ani şi scrutează cu ochi migdalaţi, în care nu citeşti nici urmă de teamă, ci doar speranţa jumătăţii de om în propriul destin, spre viitor. Unul, în ceea ce o priveşte, peste măsură de sumbru. În ianuarie a fost diagnosticată cu cancer la ficat în urma unei banale întâmplări a copilăriei. De atunci, tatăl ei, Constantin Curoş Romanescu, nu-şi mai găseşte liniştea. Nu şi-a părăsit odorul nici măcar o secundă în răstimpul cât a stat internat în spital. Chiar dacă asta a însemnat să doarmă, vreme de zece luni, în maşină, la porţile spitalului Sf. Maria din Iaşi.

Din ianuarie 2019, Constantin Curoş Romanescu nu mai ştie ce înseamnă liniştea. Şocul de a-şi vedea bobocul de fetiţă cum se topeşte pe picioare, sub ameninţarea cumplită a cancerului, îl macină zi de zi, ceas de ceas. Vreme de zece luni a dormit în maşină, la o azvârlitură de băţ de porţile spitalului Sf. Maria, din oraşul celor şapte coline, locul în care micuţa Cristina s-a aflat sub observaţie medicală permanentă. „La momentul internării, pe 31 ianuarie, într-o miercuri pe care nu o voi uita câte zile o mai vrea bunul Dumnezeu să îmi mai dea, nu m-au lăsat să mă internez împreună cu ea. Am înţeles şi de ce şi nu am comentat. Pentru că nu au locuri suficiente - sunt doar vreo 70 de paturi în unitatea spitalicească din Iaşi - medicii nu au acceptat decât un singur însoţitor pentru fetiţa mea; pe Lenuţa. Eu am rămas să dorm în maşină pentru că nu aveam încotro şi nici mă lăsa inima să părăsesc incinta spitalului ştiind că micuţa mea se zbate între viaţă şi moarte”, îşi începe povestea, cu glas tremurat, bărbatul de 50 de ani din satul botoşenean Slobozia.

 

Accidentul care schimbă vieţi

 

A locuit mai bine de 30 de ani în Timişoara, apoi, pentru că părinţii i-au dat de veste că nu se simt bine şi că au nevoie de sprijin şi reazăm la bătrâneţe, şi-a abandonat meseria, conductor la CFR, şi a luat drumul înapoi spre bătătura casei părinteşti din comuna Păltiniş. „Aşa am zis că-i firesc. Să mă întorc la ai mei şi să le fiu aproape la nevoile bătrăneţii. A fost bine un timp. M-am angajat paznic la o societate comercială din Municipiul Botoşani. Nu câştigam mare lucru, dar râsul zglobiu al copiliţei, bunătatea alor mei şi zâmbetul de fericire de pe faţa soţiei mi-au fost întodeauna îndeajuns pentru a mă considera un om pe deplin mulţumit. Până în ziua de miercuri, 31 ianuarie, când la ora 11.14 am primit ca un trăznet vestea că viaţa fiicei mele e în mare cumpănă. Atunci, în acea dimineaţă, am dus-o la spitalul de copii din Botoşani pentru câteva analize medicale. Cu două, trei zile în urmă, avusese un accident la săniuş. Căzuse de pe sanie şi se lovise. Nu existau urme vizibile ale loviturii, dar se plângea tot timpul că o doare burtica. Aşa că am decis să merg la medic”, îşi aminteşte Constantin despre dimineaţa care i-a transformat existența liniştită dintre colinele satului în calvarul bătăliei pe viaţă şi pe moarte cu cancerul.

 

A zgândărit cancerul

„Nu a durat mai mult de jumătate de oră din clipa în care copila mea a intrat în cabinetul medicului Ana Maria Scurtu. Ţin minte că eram pe culoar şi beam o cafea când m-am trezit cu doctoriţa lângă mine. „Acum vă luaţi fiica şi plecaţi cu Salvarea de urgenţă la Iaşi, la Sf. Maria. E grav. Din ce mi-am dat seama, are o tumoră şi trebuie urgent consultată!”. Aşa mi-a spus, iar eu am crezut că îmi cade cerul în cap. Mai târziu, când mi-am revenit din primul şoc şi am putut din nou gândi limpede am înţeles, din spusele doctoriţei, ce se întâmplase.

Lovitura provocată de accidentul de la săniuş declanşase cancerul, îl zgândărise. Probabil, dacă nu ar fi fost căzătura de atunci, din ultimele zile ale lui ianuarie, nu aş fi aflat decât mult mai târziu că are o tumoră la ficat”, povesteşte, cu voce stinsă, Constantin.

 

De la agonie la extaz

Puţin mai târziu, în aceeaşi zi, maşina Salvării care o transporta pe micuţa Cristina a ajuns la porţile spitalului Sf. Maria. Locul care avea să-i fie “casă” vreme de zece luni. „Au internat-o imediat, chiar în aceeaşi seară. Soţia venise împreună cu mine. A rămas internată împreună cu odorul meu, iar eu m-am întors înapoi în bătătura casei să iau cele de trebuinţă pentru copilă şi femeie”, continuă botoşeneanul firul poveştii sale cutremurătoare. Rezultatele investigaţiilor la care a fost supusă copila nu au întărziat, iar diagnosticul înfiorător i-a dat dreptate doctoriţei Scurtu.

„Fetiţa mea avea hepatoblastom stadiopat, că-mi rupeam limba în gură când mi-a dat prima oară diagnosticul. Acuma îl ştiu tot. Am învăţat anatomia ficatului în zece luni cât nu am învăţat-o în 50 de ani. Din ce am înţeles de la medici, e o boală foarte rară hepatoblastomul ăsta. Mai popular spus, cancer la ficat cu metastază la plămâni”, mai spune cu voce stinsă botoşeneanul.

Tace un timp, cu privirea coborâtă în pământ. Când ridică din nou capul, bobul de lacrimă îi strălucește în colțul ochiului.

 

„Hai, că iar a început să plângă. Te vrea lângă ea!”

 

Trei tomografe (unul pe 1 februarie, unul pe 19 aprilie şi ultimul pe 4 iulie) şi biopsia au confirmat groaznicul diagnostic pe care medici ieşeni l-au pus copilei de şapte ani. În tot răstimpul cât s-a aflat internată, micuţa a avut momente în care nu vroia în ruptul capului să urmeze tratamentul prescris de medici decât dacă tăticul ei se afla lângă ea. “Imediat ce au început să-i administreze medicamentele, să îi facă obişnuitele cure cu cistplatin sau dexurbicină, fetiţa a refuzat să mai stea fără mine atunci când îi făceau injecţiile. Imediat începea să plângă, iar de aici la crize, iar mai apoi la ridicarea temperaturii (a avut moment când a făcut şi 40 temperatură) nu era decât un pas. Trebuia să vin eu, să stau cu ea, să o liniştesc. Altfel, plângea de mama focului. Mă suna soţia, disperată, „hai, că iară a început să fie neliniştită. Te vrea aici, lângă ea”. Aşa îmi spunea, iar eu săream din maşină şi dădeam fuga în salon să-mi îmbrăţişez copila şi să o ţin de mânuţă să nu mai plângă”, mai spune Constantin.

Soluţia, aşa cum a fost ea enunţată de doctori, nu putea fi alta decât operaţia. Una de care botoşeneanul este înspăimântat. “Mi-au spus asta răspicat de mai multe ori. Mi-au dat de înţeles, însă, că şansele sunt foarte mici, iar eu am dat de fiecare dată înapoi. Cum să mă joc eu cu viaţa propriului meu copil? Cum să accept eu să îi fie jucat la ruleta unei operaţii firul existenţei? I-am rugat să îmi spună că măcar o şansă la un million are. Să îmi spună ceva. Să-mi dea ceva de care să mă agăţ. Se uitau doar la mine şi spuneau doar „nu ştim ce şanse are. Nu vă putem spune nimic”. Atunci simţeam că înebunesc de durere”, mai adaugă Constantin Curoş Romanescu, care adaugă, șoptit, că nu există lucru mai trist pe lumea asta decât un părinte al cărui copil se luptă cu moartea.

„Duceţi-o unde vreţi!”

Pe 19 octombrie, botoşeneanul este chemat în cabinetul medicului. I se transmite pe un ton sec faptul că trebuie să îşi ia copila acasă. „Luaţi-o şi duceţi-o unde vreţi. Trebuie neapărat operată. Altfel... „, şi au lăsat cuvintele în aer. Am simţit pentru a nu ştiu câta oară în tot acest răstimp de zece luni de când mă aflu în bătătura spitalului că o iau razna”, mărturiseşte bărbatul.

Nu a avut încotro. Şi-a luat puiul de om şi l-a dus acasă în casa părintească din satul Slobozia, comuna Păltiniş. „E fericită, sărmana copilă. Că a scăpat din spital şi că s-a întors în sânul familiei. Că sunt tot timpul lângă ea, nu doar atunci când i se fac injecţii. Ea nu ştie că e bolnavă de cancer. Ştie doar că a căzut la săniuş şi s-a lovit şi că e nevoie să o ajute nenea doctorul să se facă bine”, spune Romanescu şi izbucneşte în plâns.

Ridică, anevoie, ochii spre cer. Acolo unde speră să găsească ajutor şi să îşi salveze copilul inocent de tentaculele mortale ale unei boli cumplite. „Când mi-au dat-o acasă, m-au avertizat că, imediat după trecerea a treizeci de zile din momentul în care a făcut ultima cură de chimioterapie, trebuie neapărat să fie operată. Aşa mi-au spus. Că trebuie să ajungă pe masa de operaţie, dacă nu vreau să crească tumora”, mai adaugă, cu lacrimi în ochi.

 

Să o salvăm pe Cristina!

Copila cu ochi migdalaţi din bătătura casei familiei Romanescu are dreptul la o şansă la viaţă. Părinţii micuţei au făcut, în disperare de cauză, apel la oamenii de bună credinţă. Cei care vor să îi ajute să depăşească momentul greu prin care trec şi să ajute la salvarea Cristinei din ghearele cancerului o pot face donând în conturile, deschise la Raiffeisen Bank, pe numele lui Curoș Romanescu Constantin. Iată conturile în care se pot face donaţii:

 

CONT LEI RO21RZBR 0000 0600 2050 7367

CONT EURO RO91 RZBR 0000 0600 2050 7368