Într-un memorabil pamflet postat pe blogul personal, avocatul și scriitorul Marian Nazat îi aruncă mănușa lui Klaus Iohannis, președintele României, sau, după expresia folosită de Nazat, „suveranul ținutului gâlcevii și neisprăvirii”

Mai jos, textul redat integral:

Pohta ce-a pohtit

       „Soarele ardea ca un balaur înainte de moarte”[1]… Piața începuse să  fiarbă și seara  nu prevestea nimic bun. De peste mări și țări sosiseră, dacă e să-i luăm în serios pe zvânturaticii de zvonuri și iznoave, pribegi cu ghiotura, oripilați de rânduielile de acasă. Un  pezevenchi pripășit pe meleagurile șvezilor mâgzălise o ditamai măscăria pe o  tablă de mașină cu patru roți și vătafii  Curții din Deal se și urniră, uniți în sudalmă. Le pica la țanc o zaveră, îi ungea la lingurică ideea unei vălmășeli stradale. Câțiva  descreierați, umflați  în mușchi și stârciți la cerebel, se pozară ca la răzbel, urlând în gura mare că vor sânge, potasă și  moarte pe caldarâmul Capitalei. „Ce oraș  păcătos !” țipau ei, zădărându-i pe ceilalți. „Ne-am săturat  de sfănțuială, vrem o țară ca afară! Fără penali!” sfârâia  drăcovenia aia de Facebook. Cu fața pomădată cu rumeneli, pristavul anunța apocalipsa, iar Domnitorul tăcea molcuț, după cum îi era feleșagul. „Osândit să se plictisească”[2] în voievodatul său transilvan,  omul  acesta, care stăpânea damuri de case dobândite deloc oblu, se hotărâse deunăzi să-și înalțe cinul. (De altfel, unii se și porniseră să scociorască prin arhive, să găsească o cale spre pâra penală și să-l înlăture.) Și voia i se implinise mintenaș, ajutat vârtos de căpeteniile caraulelor dinlăuntru și dinafară. Țeremonia  de înscăunare se desfășurase  cu pohfală și cu gogleze care mai de care, de-ți vărsai  fierea la auzul lor. Megieșii de altădată ai abia întronatului cleveteau  prin dos că Domnitorul  e un  zgripțor, dar norodul nu se încredea în ei. Urmară zile de tristețe, căci  doamna lui nu-l însoți la palat  și atunci, în  nopțile de alean, îi trimitea răvașe în care o ruga să vină la el, să-i fie mai vesel și să-i  gătească borșul de perișoare. Anii trecură pe nesimțite, vreo  patru, și cârtitorii se înmulțiră, bașca insultele. Citea cu sârg prin hrisoavele sau prin  rapoartele iscălite de zapciii credincioși ca niște câini și hicleni ca diavolul și se învolbura. Un zavistnic îi scria, de pildă, că e un prost statuar, monumental, altul, tot cronicar vestit, că e mălai-mare și câte și mai câte. Mintea i se întunecă  și simți că  stoluri de corbi  se năpustiră să-i  sfârtece inima. Se cinchi de durere și dădu  sfoară în rețea să se pregătească de-o zurbă. Tocmiră mai mulți gogi și fetișcane solomoniți de  minciunile gogonate răspândite de zvoniști cu simbrie. Ca să-i  anine pe jandarmi, găsiră niscaiva  huligani, gata oricând să se ia la trântă cu fitecine. Într-o vineri,  gloata cu  smartphone s-a bulucit  zupăind în dreptul clădirii cu logofeți  și le-a cerut socoteală. Între ei, un diac, uns ca ayatollah al fundamentaliștilor anticomuniști și primul între lingăii botforilor domnești, a slăvit  mieros suduitura,  înmuindu-și buzele  în borcanul cu scârnă. S-a iscat o zurbavă de nu s-a  pomenit, deși cu doi ani în urmă  trebuise  să  moară 67 de tineri ca fălosul Hospodar să-și aibă „divanul lui”. Buchisise din terfeloagele vremilor ațipite că „învinge acela care atacă”, că „primejdia sporește  puterile”[3] și că „flămândul nu așteaptă”[4], așa că nu-i era ușor să-i ațâțe pe unii împotriva altora, mai ales că norodul nu-și ascundea nătângia. Degeaba zbierau boierii speriați și îndemnau la concordie, gloata năvârlioasă tăbărâse asupra oștenilor cu bâte și cu pietre, ca la Ruginoasa, în sălbaticul  obicei al sărbătorilor de iarnă. Nu-i asculta nimeni, întrucât li se dusese buhul că sunt hrăpăreți și lacomi ca lupii…

Domnitorul scoborât din cetatea Cibinului își bucură sufletul privind la hărmălaia din  piață, acolo unde delatorul turmentat, mereu de-a dreapta lui, se sfădea cu patrulele și ticluia o nouă jalbă către procurori, cu o altă înaltă trădare… În curând, pohta ce-o pohtea stăpânul său  se va împlini și toți i se vor ploconi la picioare lui, delatorului turmentat, ca prim arlechin domnesc. „Batâr că deocamdată le pun ficații pe jărăgai nătărăilor și incompetenților care m-au  obligat să plătesc la vistierie o poală  de arginți și care mi-au tăiat  din paralele cuvenite cheltuielilor de protocol”, mormăi scrâșnind din dinți suveranul ținutului gâlcevii și neisprăvirii. Mai pălăvrăgi nițel  despre gazele scăpate înspre zurbagiii salvatori  de neam, chipurile, și se piti în iatac să-și deguste pe îndelete siesta și vacanța. Țara? Ducă-se pe pustii, pe el îl interesa să cârmuiască  absolut și fără  rohătci.

„Soarele se înălțase, împâclit de un nor”[5] gros, amenințător…

       P.S. Textul este un omagiu adus  limbii române, splendidei limbi române,  aniversată pe 31 august, în ultima zi a unei veri nevropate. Din păcate, personajul poveștii nu-i altcineva decât președintele României, rostitorul în gura căruia fiecare cuvânt, fiecare propoziție sau frază din graiul geto-dacic sună mai fals, mai artificial ca oriunde. O înșiruire de vorbe citite sau memorate mecanic, papagalicește, aidoma tocilarului clasei… Ascultați-i intonația școlărească, de serbare pionierească, priviți-i mimica și vă veți convinge… Orice ar spune sibianul, nimic nu trece dincolo de microfon, de micul ecran, un om de gheață într-un solemn pustiu antarctic… Mi se năzărise să zic de rumeguș, dar rumegușul are căldură.

–––––––––––––––

[1] Alexei Tolstoi, Petru I

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem