Aterină şi garizi. Strania relaţie dintre Sfântul Petru şi un pescar. Reporter de Cursă Lungă

Nu ştiu prea multe despre vieţile sfinţilor. Patristica n-a fost printre lecturile mele preferate

Astfel, nici despre Sfântul Petru nu ştiu decât ceea ce ştie cam oricine. Că a fost „piatra” cu care Hristos a început construcţia Bisericii Sale; că s-a lepădat, de frică, de El, într-o singură noapte, de trei ori; că poartă la brâu cheile de la poarta raiului şi că a fost martirizat pe o cruce cu capul în jos. A, şi că a fost pescar. Iar aici pot spune că, pe lângă faptul că-i port numele, am ceva în comun cu el. Doar cei mai apropiaţi prieteni ştiu că şi eu am fost pescar. Dar nu cu undiţa, ci cu ditamai plasa. Şi că am vândut în piaţă peştele prins de mine. Cu zecile de kile. Între noiembrie 1990 şi octombrie 1992 am fost paznicul Farului de Larg de la intrarea în portul Constanţa. Acolo, pe pintenul Farului Verde, de la capul digului de Nord, era o chipcea. Un fel de plasă legată pe un cerc de fier, cu diametrul de fo trei metri, care se lăsa pe fundul apei, la o adâncime de circa patru metri, cu ajutorul unui scripete legat de un par înclinat la 45 de grade deasupra luciului de apă. Scoasă din apă avea forma unei ţăţe şi în loc de sfârc era un nod marinăresc. O lăsam la apă numai noaptea şi, la juma de metru deasupra mării, atârnam un bec protejat cu un „abajur” din tablă, să-l feresc de ploaie sau stropii de apă, să nu se ardă.

Kil cu kil

La lumina sa se strângeau toţi peştii din buza aia de port. Din oră în oră, o scoteam afară şi desfăceam nodul. Prin mamelonul acela scurgeam într-o canţarolă tot ce se adunase în ea. În principal, aterină – adică hamsii; guvizi; hanuşi - nişte guvizi mai mari şi negri; ceaceă – tot o hamsie, da' mai lată; pălămide mititele; mai rar şi câte o cambulă, două; se mai nimerea şi câte un chefal rătăcit – că ăştia înoată în bancuri; şi niscaiva garizi – nişte creveţi mai mici. Îi sortam pe căprării, într-o tavă mare de tablă, şi aruncam bacaleaua, nişte peştişori buni de mâncat doar în prima jumătate de oră după ce erau scoşi din apă, că altfel se gelatinizau, de nici Fetiţa, căţeaua de la far, nu-i mai mânca. Apoi, îi cântăream şi îi puneam, kil cu kil, în pungi „de-un leu”. Într-o noapte de muncă scoteam şi 40-50 de kilograme de peşte. 90% era aterină.

A murit "bucătăreasa națională". Își pierduse cele două fiice într-un singur an

Proverb rusesc: Rudele și președinții nu ți-i alegi. Val de glume după victoria lui Călin Georgescu

Drumul de la Farul Verde către taraba din Piaţa Griviţei

Pe vremea aia se lucra de zor la dig şi treceau des basculante cu stabilopozi pe ele. Pentru un kil de aterină, mă duceau şoferii la Poarta 1. De acolo săream în troleul 42 şi, în cinci minute, eram în Piaţa Griviţei, din Constanţa. La ora şapte jumate dimineaţa eram cu peştele pe o tarabă. Mai le dădeam două-trei kile şi pieţarilor, să mă lase să vând, că n-aveam autorizaţie. În jumătate de oră, plecam cu portofelul gros, la o ciorbă de burtă. „Sezonul” de pescuit era împărţit în două, primăvara şi toamna, câte o lună şi jumătate. De la jumătatea lu' septembrie până pe 1 noiembrie şi de pe 15 martie, până de 1 mai. Înainte şi după nu venea peştele, că apele erau ori prea calde, ori prea reci şi stătea pe fund. Practic, în cele trei luni în care pescuiam, îmi triplam salariul. Nicidecum un lucru rău pentru un puşti cordit de 21-23 de ani. Well, cam asta e ce am în comun cu sfântul căruia îi port numele. Acu' sper să nu fiu şi io crucificat, cu capu' în jos. P.S. În poză sunt io, cel de azi şi de ieri, pozat la bordul „bricului” Mircea, în octombrie anul trecut. În spatele meu, se află Farul Verde. Nu ştiu dacă mai există şi chipceaua aia.