Dacă nu am avea alegeri prezidențiale, viața în România ar fi mult prea plictisitoare. Scenariile, orgoliile, energiile care se aruncă-n lupta pentru fotoliul de la Cotroceni dau sarea și piperul politicii dâmbovițene, iar desfășurarea de forțe de la europarlamentare, locale sau parlamentare par pistoale cu apă pe lângă bătălia pentru poziția de „mascul alpha”.

Cum vara e anotimpul preferat de români pentru a face scenarii, poate n-ar strica să recapitulăm personajele despre care se spune sau doar se zvonește că și-ar putea măsura puterile la alegerile din toamna viitoare. Trebuie să fac mențiunea că în materie de candidați fotografia momentului se poate schimba oricând, ăsta fiind și el un condiment perfect al prezidențialelor.

Percepția generală este că la următoarele alegeri se vor confrunta două personaje majore, Klaus Iohannis și Călin Popescu Tăriceanu. Poate chiar așa va fi, restul fiind „candidaturi reziduale”, menite doar să încurce un candidat sau altul.

Iohannis și Tărciceanu. Oare chiar așa va fi sau e mai precaut să considerăm cele două nume ca pe niște denumiri generice pentru cele două grupuri care se vor confrunta.

Să-i luăm pe rând. Iohannis este singurul care și-a anunțat intenția de a participa la alegeri. E drept, anunțul a fost foarte chinuit, umbrit de zvonurile că Iohannis e favorit pentru o înaltă funcție europeană, și a venit târziu, după o lungă tăcere, deși liberalii organizaseră deja o ședință în care, vorba din trecut, „își reafirmau sprijinul neabătut” de a-l susține pentru un nou mandat la Cotroceni.

Dar ar fi Iohannis singurul candidat din această „parte a lumii”? Normal că nu, personajul cel mai curtat fiind Dacian Cioloș, despre care deja se zvonește că ar beneficia de sprijinul unor consultanți francezi. Dar măsoară ei șansele fostului prim-ministru la prezidențiale sau se limitează la a evalua Mișcarea sa pentru europarlamentare? E devreme de răspuns la această întrebare, mai ales că din această zonă politică e așteptat un candidat surpriză „macronul” românesc, auzisem numele fostului ministru Vlad Voiculescu la o discuție despre „cum ar trebui să arate candidatul ideal din afara sistemului”. Mai așteptăm că nu ne grăbește nimic.

Călin Popescu Tăriceanu nu și-a anunțat candidatura, dar se pare că lucrurile sunt aranjate ca PSD și ALDE să aibă un candidat comun la prezidențiale. Aici sunt două aspecte de discutat. În vremea USL a mai fost odată vorba de un candidat unic, Crin Antonescu, și ne amintim ce s-a ales de acel proiect. Din amintirea acelui proiect a rămas doar întrebarea, fără răspuns, după atâția ani, cine ar fi fost contracandidatul lui Antonescu la acele alegeri pe care le avea în buzunar când a rupt Uniunea Social-Liberală?

Al doilea aspect este eterna „șopârlă” strecurată de adversarii oricărei asocieri a PSD înainte de scrutin care spune că nu se va putea trece peste „orgoliul” membrilor de partid de a avea candidat propriu pentru Cotroceni. După mine, după ce au pierdut de 3 ori la rând cu un candidat propriu, cred că acest orgoliu e mult diminuat, dacă o mai exista ceva din el. Cine ar fi acest candidat, dacă el va exista: Liviu Dragnea, Gabriela Vrânceanu Firea sau Corina Crețu? Sunt trei nume intens vehiculate.

Pot cei trei să beneficieze de sprijinul ALDE? Probabil că da. În definitiv, în ciuda celor care-l dau pe Tăriceanu drept candidat sigur, ideea de candidat unic nu înseamnă neapărat că el va fi președintele Senatului. Un nume nou despre care se speculează de ceva timp este cel al ministrului Justiției, Tudorel Toader.

Pe acest segment, numit generic „stânga”, deși are și ALDE în componență, singura surpriză majoră care poate apărea ar fi căderea celor doi lideri în capcanele în care au călcat pe vremuri Victor Ponta și Crin Antonescu. În fine, pentru că mi-am propuus să notez cât mai multe din candidaturile care se vehiculează în cercurile relativ serioase, trebuie amintit aici și Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, un personaj cu multă vizibilitate, dar care pare să se țină departe de lumea bătăliilor politice.